Rezolvarea problemelor de urinare la femei şi la bărbaţi. Urinări frecvente. Urinare dificilă (jet slab). Incontinența urinară. Sindromul vezicii urinare hiperactive. Nicturia. Adenomul de prostată (hiperplazia benignă).

DESPRE ACEASTĂ VERSIUNE A ARTICOLULUI

Data ultimei actualizări:

Volum: 50 paginiPagini convenționale, cu un volum aproximativ egal cu cel al unei pagini de carte.

CUM A FOST SCRIS ACEST ARTICOL?

Acest articol a fost scris în conformitate cu viziunea noastră despre rolul pe care informația obiectivă îl poate avea în luarea deciziilor medicale personale. Aflați mai multe despre procesul de scriere a articolelor și despre autori.

Textul articolului nu conține publicitate ascunsă. Vedeți Dezvăluirea informațiilor financiare.

Orice concluzii cu privire la alegerea tratamentului sau a investigațiilor prezentate în articol sunt făcute în baza surselor.

APRECIEREA CITITORILOR

(Instrument nou) Indicați cât de mulțumit(ă) sunteți de faptul că ați găsit acest articol și/sau scrieți o recenzie

Apreciere medie: 5.0. Pe baza a 5 voturi.
Se încarcă...

Noi suntem in conformitate cu standardul HONcode privind informatia de sanatate de incredere. Verificati aici. Noi suntem in conformitate cu standardul HONcode privind informatia de sanatate de incredere:
Verificati aici.

Cuprins:

Introducere

În acest articol vom prezenta recomandări detaliate în privinţa soluţionării unor asemenea probleme de urinare precum:

  • Urinări frecvente, asociate cu necesitatea imperioasă de a urina în decursul zilei sau nopţii;
  • Senzaţia de golire incompletă a vezicii urinare (tenesme vezicale);
  • Dificultăţi de urinare (jet slab de urină);
  • Pierderi de urină în timpul efortului fizic, a tusei, strănutului, râsului, la ridicare de pe scaun sau incontinenţă urinară, asociată cu nevoia imperativă de micţiune (când persoana nu reuşeşte să ajungă la toaletă la timp);

Alte probleme asociate cu funcţia căilor urinare sunt discutate în articole separate:

Cauzele principale ale problemelor urinare la femei

În această secţiune a articolului vom explica ce afecţiuni pot provoca apariţia unor asemenea probleme urinare la femei, precum: urinări dese (ziua sau noaptea), senzaţie de micţiune imperioasă şi incontinenţă urinară.

Apariţia bruscă a urinărilor dese, însoţite de dureri în partea de jos a abdomenului şi de usturimi la urinare

Apariţia unor asemenea simptome, de regulă, indică asupra dezvoltării unei infecţii în uretră sau în vezica urinară.

Simptomele tipice ale uretritei sunt:

  • Senzaţie puternică de usturime (arsuri), care se intensifică în timpul sau după urinare;
  • Eliminări de mucus, puroi sau sânge din uretră.

Citiţi în continuare despre tratamentul uretritei.

Simptomele tipice ale cistitei sunt:

  • apariţia bruscă a durerilor în partea de jos a abdomenului;
  • nevoia frecventă şi imperativă de a urina;
  • senzaţia de golire incompletă a vezicii după finisarea urinării;
  • urină tulbure.

Citiţi în continuare despre tratamentul cistitei.

Urinare deasă cu cantităţi mari de urină, însoţită de sete

În mod normal, persoanele adulte trebuie să consume până la 2,5-3 l de lichid pe zi (inclusiv lichidul care se conţine în alimente) şi să elimine zilnic un volum total de 2-2,5 l de urină.

Unele afecţiuni duc la formarea unui volum urinar diurn de 3 l şi mai mult.

În asemenea situaţii, omul este nevoit să elimine frecvent urina în cantităţi mari (300 ml şi mai mult la fiecare urinare). În plus, pentru a compensa pierderea apei din organism, el este nevoit să bea mult lichid (îi apare o senzaţie de sete pronunţată).

Cel mai frecvent, cauza unor asemenea dereglări este administrarea medicamentelor cu efect diuretic sau diabetul zaharat. Formarea unui volum sporit de urină şi setea puternică pot fi primele simptome ale diabetului (vezi Recomandări cu privire la diagnosticul şi tratamentul diabetului).

Mult mai rar, cauza formării excesive a urinei este diabetul insipid, cauzat de afectarea funcţiei rinichilor sau a centrelor din creier, care controlează formarea urinei.

Apariţia frecventă a nevoii imperioase şi chinuitoare de a urina la femei

Multe femei suferă de apariţia senzaţiilor de micţiune imperioasă. În medicină acest fenomen este numit sindromul vezicii urinare hiperactive.

Simptomele tipice ale vezicii urinare hiperactive sunt imboldurile intense şi frecvente (mai des de 8 ori pe zi sau mai des de 1 dată pe noapte) de a urina, care nu sunt asociate nici cu infecţia urinară, nici cu consumul unei cantităţi excesive de lichid, şi nici cu maladiile, care se caracterizează prin formarea unui volum mare de urină.

Unele femei cu sindromul vezicii urinare hiperactive pot suferi şi de incontinenţă urinară, adică, de pierderea involuntară a urinei, în timpul accesului de micţiune imperioasă.

Într-o formă mai mult sau mai puţin pronunţată, simptomele vezicii hiperactive sunt prezente la aproximativ 16% dintre toate femeile peste 40 ani, la 30% dintre femeile peste 65 ani, şi aproape la 50% dintre femeile mai în vârstă de 70 ani.

Simplificând, sindromul vezicii urinare hiperactive poate fi explicat ca „o defectare a programului de control al funcţiei vezicii urinare”, care face ca pereţii vezicii să înceapă să se contracte puternic, provocând senzaţia de necesitate chinuitoare de a urina, chiar şi la umplerea nesemnificativă a vezicii.

La multe femei, simptomele vezicii urinare hiperactive se agravează ca rezultat al obiceiului de a merge la toaletă “pentru orice eventualitate”. O altă cauză de acutizare poate fi o cistită suportată anterior, după care pereţii vezicii continuă să genereze imbolduri puternice şi frecvente la micţiune, chiar dacă infecţia a fost eradicată.

Simptomele vezicii hiperactive pot fi extrem de neplăcute, însă această stare nu prezintă pericol pentru viaţă şi nici nu sporeşte riscul de apariţie a altor maladii.

Ce se poate face pentru uşurarea simptomelor hiperactivităţii vezicii urinare?

Multe femei reuşesc să reducă semnificativ intensitatea simptomelor vezicii hiperactive sau chiar să scape complet de problemă, implementând următoarele măsuri:

  1. Modificări în stilul vieţii;
  2. Antrenamentul vezicii urinare;
  3. Antrenamentul muşchilor de la baza pelvisului;
  4. Administrarea medicamentelor ce relaxează pereţii vezicii urinare.

Mai jos veţi găsi descrierea acestor metode de tratament.

Incontinenţa urinară la femei, ce apare în timpul efortului fizic, tusei, strănutului, râsului sau în alte situaţii similare

În mod normal, vezica urinară trebuie să reţină urina complet, fără scurgeri.

Termenul de incontinenţă urinară desemnează toate cazurile de pierdere involuntară a urinei, în orice volum.

La femei, incontinenţa urinară poate să fie legată de două probleme posibile:

(1) La multe femei apariţia incontinenţei este asociată cu dereglarea funcţiei de închidere a vezicii urinare. În acest caz, incontinenţa apare în timpul efortului fizic, tusei, strănutului, râsului sau în momentul schimbării poziţiei corpului (de exemplu, atunci când femeia se ridică de pe scaun), etc. În medicină acest fenomen este numit incontinenţă urinară de efort sau de stres. La diferite etape ale vieţii, episoade mai mult sau mai puţin frecvente de incontinenţă de efort se întâmplă aproximativ la 55% dintre toate femeile.

(2) Puţin mai rar, cauza incontinenţei poate fi sindromul vezicii urinare hiperactive, despre care am vorbit mai sus. În aceste situaţii, accesele de pierdere a urinei se întâmplă în timpul necesităţii intolerabile şi urgente de a urina. În medicină acest fenomen este numit incontinenţă urinară de urgenţă sau imperioasă.

La unele femei, ambele probleme pot fi prezente concomitent: atât incontinenţa legată de micţiune imperioasă, cât şi pierderea urinei în timpul efortului fizic. Acest fenomen este numit incontinenţă urinară mixtă.

Tratamentul incontinenţei urinare la femei

Anterior am enumerat măsurile eficiente în rezolvarea sindromului vezicii urinare hiperactive şi, respectiv, a incontinenţei urinare imperioase.

Problema incontinenţei urinare de stres (de efort) poate fi rezolvată prin intermediul următoarelor măsuri:

  1. Modificarea stilului vieţii (şi anume, corectarea masei corpului şi efort fizic regulat);
  2. Antrenamentul muşchilor de la baza pelvisului;
  3. Proceduri sau operaţii chirurgicale speciale.

Toate aceste metode vor fi descrise în detaliu mai jos.

În cazurile în care problema incontinenţei nu poate fi rezolvată prin alte metode, o soluţie potrivită pentru multe persoane este utilizarea produselor absorbante şi dezodorizante, cum ar fi inserţii speciale sau lenjerie intimă absorbantă.

Actualmente în vânzare există o alegere mare de asemenea produse, atât de unică folosinţă, cât şi reutilizabile.

Modificări în stilul vieţii pentru tratamentul urinărilor frecvente şi al incontinenţei urinare la femei

Multe femei reuşesc să reducă semnificativ intensitatea şi frecvenţa imboldurilor imperative la urinare şi a acceselor de incontinenţă, aplicând următoarele modificări:

Modificarea cantităţii şi a tipului de lichide consumate

Dacă în decurs de 24 ore eliminaţi mai mult de 2,5 l de urină (un asemenea volum se consideră normal pentru o persoană adultă şi indică un consum adecvat de lichide), puteţi încerca reducerea volumului de lichide consumate pentru a reduce frecvenţa urinărilor.

În plus, dacă vă deranjează apariţia frecventă a necesităţii de a urina pe parcursul nopţii, va fi corect să încetaţi consumul de lichide cu 2-3 ore înainte de somn.

Unele femei observă că, în cazul lor, senzaţiile de urinare imperioasă devin mai puţin pronunţate după excluderea din alimentaţie a unuia sau a mai multor produse alimentare cu efect “iritant” asupra pereţilor vezicii urinare:

  • Produse ce conţin cafeină (ceai, cafea, ciocolată, etc.);
  • Produse condimentate sau iuţi;
  • Citrice, mere, răchiţele şi sucurile din aceste fructe;
  • Băuturi alcoolice;
  • Produse lactate;
  • Băuturi carbogazoase;

Pentru a verifica dacă excluderea acestor produse poate fi eficientă în cazul Dvs., excludeţi-le pe toate pentru o perioadă de 2 săptămâni. Dacă simptomele deranjante se vor ameliora, veţi putea începe, treptat, reintroducerea acestor produse în alimentaţie, urmărind cu atenţie evoluţia simptomelor.

Trebuie să introduceţi câte un singur tip de produs pe săptămână. Dacă după introducerea unui anumit produs (de exemplu a cafelei) veţi observa din nou intensificarea simptomelor de hiperactivitate a vezicii urinare, va trebui să-l excludeţi din nou din consum pentru încă 2 săptămâni. Dacă din nou veţi observa ameliorarea, veţi putea face concluzia că acest produs, într-adevăr, are o acţiune iritantă asupra pereţilor vezicii urinare şi veţi putea să excludeţi acest produs din alimentaţie complet.

Corecţia masei corporale şi efortul fizic regulat

În cadrul mai multor cercetări s-a determinat că reducerea greutăţii corpului până la valori optime şi efectuarea regulată a exerciţiilor fizice pot reduce semnificativ frecvenţa şi urgenţa nevoii de urinare şi a acceselor de incontinenţă de urgenţă şi de efort.

Vedeţi:

    Ajustarea schemei de administrare a medicamentelor antihipertensive şi antidiabetice

    În cazul femeilor care administrează medicamente antihipertensive cu efect diuretic, problema chemărilor frecvente la urinare poate fi agravată de faptul că efectul maxim al medicamentului se poate manifesta anume în acele momente ale zilei, când femeii îi este cel mai greu să suporte necesitatea imperativă de a merge la toaletă (de exemplu, în orele de lucru).

    Dacă şi Dvs. administraţi medicamente antihipertensive, ar putea fi o decizie bună să revedeţi orele de administrare a medicamentelor, împreună cu medicul, în aşa fel, încât efectul maxim să coincidă cu perioada când aveţi acces liber la toaletă, ceea ce va vă va permite să suportaţi mai uşor necesitatea de a urina mai des.

    Dacă suferiţi de diabet zaharat, asiguraţi-vă că aveţi un control adecvat al glicemiei. Creşterea glicemiei duce la formarea unui volum mare de urină.

    Tratamentul infecţiilor frecvente ale căilor urinare

    În cazul multor femei, problema urinării imperative dese (şi a incontinenţei urinare asociate) se agravează după suportarea unei cistite.

    Dacă aţi observat o asemenea legătură sau dacă suferiţi de episoade frecvente de cistită (mai des de 2 ori în jumătate de an, sau mai des de 3 ori pe an), în perioada de antrenament al vezicii urinare puteţi încerca un tratament profilactic, pentru prevenţia recidivelor de cistită.

    Antrenamentul vezicii urinare pentru reducerea frecvenţei urinărilor la femei

    În mod normal, vezica urinară a unui om adult trebuie să acumuleze până la 300-500 ml de urină, fără a genera o senzaţie semnificativă de presiune.

    În cazul femeilor cu hiperactivitate a vezicii urinare, senzaţia de necesitate urgentă de a urina apare la acumularea unui volum urinar mai mic. Astfel, chemările la urinare în această stare sunt, de fapt, false.

    Scopul tratamentului constă în modificarea reacţiei pereţilor vezicii urinare faţă de umplere şi în modificarea atitudinii femeii faţă de senzaţia că trebuie să meargă urgent la veceu. Antrenamentele regulate permit creşterea intervalului dintre 2 micţiuni până la 3 ore şi ajută femeia să se simtă confortabil pe durata acestui interval.

    Antrenamentul vezicii urinare se face în felul următor:

    Iniţial femeia determină care este intervalul minim pe care îl poate rezista între 2 urinări.

    Apoi, ea începe să meargă la toaletă strict conform orarului: la începutul antrenamentelor, perioada dintre 2 vizite la veceu trebuie să fie egală cu durata minimă determinată + 15 minute.

    Dacă necesitatea imperativă de a urina va apărea înainte să vină momentul planificat pentru vizita la toaletă, femeia va trebui să rabde, ştiind că din momentul vizitei anterioare vezica urinară încă nu a reuşit să se umple şi, deci, chemarea este falsă.

    Pentru a suporta mai uşor senzaţia imperativă şi pentru a antrena o atitudine corectă faţă de aceasta (faptul că este un imbold fals, şi nu o necesitate adevărată), puteţi încerca să vă sustrageţi atenţia cu alte lucruri sau să efectuaţi exerciţiile speciale, descrise mai jos, în secţiunea dedicată antrenamentelor muşchilor de la baza pelvisului (exerciţiile Kegel).

    În fiecare săptămână, intervalul dintre 2 micţiuni trebuie mărit cu 15 minute. Acest lucru va permite o adaptare treptată a muşchilor vezicii urinare faţă de un grad mai mare de umplere.

    Puteţi continua creşterea intervalelor dintre urinări, conform aceloraşi reguli, până veţi ajunge la un interval de 3-4 ore.

    În cadrul câtorva studii s-a demonstrat faptul că antrenamentul vezicii urinare poate fi o modalitate mai eficientă de control al urinărilor imperioase dese, comparativ cu medicamentele ce relaxează muşchii vezicii urinare. În plus, un asemenea tratament nu cauzează niciun fel de reacţii adverse şi poate fi efectuat acasă, fără adresare la medic.

    Antrenamentul muşchilor de la baza pelvisului în tratamentul incontinenţei urinare şi a necesităţii frecvente de a urina urgent

    Porţiunea incipientă a uretrei (locul unde uretra porneşte din vezica urinară) traversează un strat de muşchi care formează planşeul pelvian (baza bazinului mic).

    Tonusul normal al acestor muşchi exercită o presiune constantă asupra uretrei, contribuind la închiderea sfincterului vezicii urinare, care asigură continenţa urinei.

    Pe de altă parte, reducerea tonusului muşchilor de la baza pelvisului scade eficienţa mecanismului de închidere a vezicii urinare, contribuind la apariţia incontinenţei urinare în timpul efortului fizic sau în timpul unor imbolduri puternice la urinare.

    Din acest motiv, tuturor persoanelor cu simptome de hiperactivitate a vezicii urinare şi/sau cu incontinenţă de urină, înainte de a recurge la un tratament medicamentos sau chirurgical, li se recomandă să efectueze un program de exerciţii cu scop de fortificare a musculaturii planşeului pelvian. Acestea sunt numite exerciţiile Kegel.

    În timpul exerciţiilor de antrenament al muşchilor de la baza pelvisului, se încordează muşchii din profunzimea bazinului, de parcă aţi vrea să întrerupeţi temporar jetul de urină în timpul urinării.

    Pentru a înţelege mai bine care este senzaţia şi pentru a determina care este efortul pe care trebuie să-l faceţi, puteţi face câteva antrenamente la toaletă, întrerupând fluxul urinar în timpul micţiunii.

    Atunci când vă veţi învăţa să efectuaţi eficient această mişcare, veţi putea să continuaţi exerciţiile în condiţii confortabile, după golirea completă a vezicii urinare.

    O altă metodă de a verifica corectitudinea efectuării exerciţiului este prin introducerea unui deget în vagin sau în rect. Dacă îndepliniţi exerciţiul în mod corect, veţi simţi presiune asupra degetului.

    Exerciţiile pot fi făcute în poziţie şezând sau culcat. Este important să verificaţi ca în timpul exerciţiului să se încordeze doar muşchii planşeului pelvian, iar muşchii abdomenului, ai coapselor şi cei ai feselor să rămână relaxaţi.

    Un ciclu de exerciţii constă din următorii paşi:

    1. Încordaţi muşchii planşeului pelvian şi menţineţi-i în această stare, numărând până la 10. Dacă iniţial nu veţi reuşi să menţineţi tensiunea timp de 10 secunde – menţineţi-o cât de mult puteţi. Treptat vă veţi învăţa să controlaţi bine această mişcare.
    2. După expirarea celor 10 secunde, relaxaţi muşchii, numărând din nou până la 10;
    3. Repetaţi ciclul de încordare şi relaxare.

    În timpul unei şedinţe se recomandă să faceţi 8-10 cicluri consecutive de încordare şi relaxare a muşchilor de la baza pelvisului. Şedinţele se fac de 3 ori pe zi.

    Efectul exerciţiilor, de regulă, se dezvoltă lent, dar poate fi semnificativ. Este important să efectuaţi exerciţiile în mod regulat, zilnic, pentru o perioadă lungă de timp.

    Nu încercaţi, însă, să grăbiţi procesul de antrenare. Antrenamente mai intensive decât cele descrise aici pot să ducă la epuizarea muşchilor, cu agravarea incontinenţei. Astfel, regularitatea efectuării exerciţiilor este mult mai importantă decât intensitatea unui singur antrenament.

    Efectul vizibil apare, în mediu, peste 3-4 săptămâni de efectuare regulată a exerciţiilor Kegel.

    Mulţi urologi le recomandă pacienţilor care suferă de incontinenţă urinară să practice exerciţiile Kegel timp o perioadă de cel puţin 3 luni (câte 8-10 încordări/relaxări, de 3 ori pe zi), înainte de a încerca orice alte posibilităţi de tratament.

    Atunci când vă veţi învăţa să efectuaţi corect exerciţiile, veţi putea să le aplicaţi pentru a preveni scurgerile de urină în situaţii previzibile sau pentru a suprima o senzaţie imperativă falsă că trebuie să urinaţi.

    De exemplu, dacă pierdeţi urină atunci când vă ridicaţi de pe scaun sau din pat, puteţi să încordaţi muşchii planşeului pelvian în timpul schimbării poziţiei corpului.

    Dacă aveţi chemări puternice la urinare, puteţi să le suportaţi mai uşor în modul următor:

    Atunci când apare senzaţia puternică că trebuie să mergeţi la veceu, aşezaţi-vă şi încercaţi să respiraţi profund şi liniştit, gândindu-vă la faptul că ea nu este legată de necesitatea adevărată de a goli vezica urinară.

    Apoi faceţi 5-10 încordări scurte şi intense ale muşchilor planşeului pelvian. Încordarea acestor muşchi le semnalizează pereţilor vezicii urinare să se relaxeze. Este foarte important să încordaţi doar muşchii de la baza pelvisului, relaxând muşchii abdominali.

    După efectuarea seriei de încordări, încercaţi să vă relaxaţi şi să vă sustrageţi atenţia în altă parte. Necesitatea chinuitoare de urinare urgentă ar trebui să dispară, iar Dvs. veţi putea merge la toaletă mai târziu, atunci când vă va fi convenabil.

    Tratamentul medicamentos al nevoii frecvente de urinare şi al incontinenţei urinare la femei

    În cazul femeilor care nu au reuşit să rezolve complet problema din contul modificărilor în stilul vieţii şi al antrenamentului vezicii urinare, medicul poate să recomande administrarea medicamentelor care relaxează pereţii vezicii urinare:

    1. Preparate cu efect antimuscarinic;
    2. Mirabegron

    Medicamente cu efect antimuscarinic

    În tabelul care urmează sunt prezentate principalele medicamente şi scheme de tratament, utilizate în prezent în controlul chemărilor imperative frecvente la micţiune:

    Denumirea medicamentului Doza şi frecvenţa administrării
    Clorură de trospiu (Inkontan®, Spasmex®): 20 mg, de 2 ori pe zi
    Clorură de oxibutinină: 5 mg, de 2-4 ori pe zi
    Tolterodină (Detrusitol®) 1-2 mg, de 2 ori pe zi
    Solifenacină (Vezicare®) 5-10 mg 1 dată pe zi

    La dorinţă, medicul poate să propună aceleaşi medicamente în formă de comprimate cu acţiune prolongată, care se administrează o dată pe zi sau mai rar.

    Toate medicamentele din tabel contribuie la reducerea frecvenţei şi a intensităţii impulsurilor la urinare şi reduc probabilitatea episoadelor de incontinenţă în timpul chemărilor imperioase la micţiune.

    Efectul deplin al tratamentului se dezvoltă în decursul a câteva săptămâni.

    De regulă, cu cât sunt mai puternice chemările la urinare înainte de începutul tratamentului, cu atât mai mare va fi eficienţa lui.

    Totodată, în cazul multor femei, prima încercare de tratament poate avea eficienţă redusă. Dacă se va întâmpla acest lucru, trebuie să-i spuneţi medicului că nu sunteţi mulţumită de efect. În acest caz, medicul poate propune creşterea dozei de medicament sau încercarea unui alt medicament (la diferite femei, diferite medicamente controlează simptomele în mod diferit). Pentru determinarea schemei optime de tratament, poate fi nevoie de mai multe ajustări.

    În plus, trebuie să ştiţi că, în timp, eficienţa unui medicament poate să se reducă şi atunci va trebui să alegeţi un alt medicament.

    Medicamentele antimuscarinice, de regulă, se suportă bine şi multe femei le pot administra perioade lungi de timp.

    Cele mai frecvente efecte adverse includ:

    Efecte adverse Frecvenţa apariţiei efectului advers respectiv în cadrul studiilor
    senzaţie de uscăciune în gură până la 16%
    ameţeli până la 5%
    constipaţie până la 4%
    rinită până la 3%

    Alte reacţii adverse rare por fi reducerea acuităţii vizuale, dureri de cap şi creşterea riscului de apariţie a cistitei.

    Trebuie să menţionăm că diferite preparate din acest grup în diferită măsură provoacă efectele adverse enumerate. Din acest motiv, dacă după începerea tratamentului veţi fi deranjată de un anumit efect secundar, medicul vă va putea propune un alt medicament din acest grup.

    Mirabegron

    Mirabegron are un mecanism de acţiune puţin diferit, comparativ cu medicamentele antimuscarinice, însă produce acelaşi efect – relaxarea pereţilor vezicii urinare, care se manifestă prin reducerea frecvenţei şi a intensităţii chemărilor la urinare.

    Tratamentul se începe cu doza de 25 mg pe zi. Efectul deplin al tratamentului apare în primele 8 săptămâni. În caz de necesitate, doza poate fi mărită până la 50 mg pe zi.

    În general, eficienţa Mirabegronului este comparabilă cu cea a preparatelor antimuscarinice.

    Avantajele de bază ale Mirabegronului sunt următoarele:

    • El poate fi administrat de către femeile, cărora le sunt contraindicate antimuscarinicele.
    • Mirabegron mai rar cauzează uscăciune în gură şi constipaţie.
    Atât antimuscarinicele, cât şi Mirabegron pot fi administrate doar la recomandarea medicului. Dacă aţi vrea să încercaţi un tratament cu aceste medicamente, adresaţi-vă unui urolog.

    Înainte de a merge la medic, efectuaţi nişte observaţii, pentru a colecta următoarele informaţii (care îi vor fi necesare medicului pentru a stabili schema optimă de tratament):

    • Cât de frecvent mergeţi la toaletă să urinaţi pe parcursul a 24 ore?
    • Cât de puternice sunt chemările la urinare?
    • Ce volum de urină se elimină la fiecare micţiune?
    • Ce cantitate de lichide (apă şi altele) sau produse ce conţin multă apă consumaţi pe parcursul zilei?
    • Ce fel de lichide consumaţi şi în ce momente ale zilei?
    • Aveţi vreodată episoade de incontinenţă urinară? Dacă da, atunci în ce circumstanţe apar acestea?

    Tratamentul incontinenţei urinare şi al nevoii imperioase de urinare cu estrogeni la femeile aflate în menopauza

    Pentru femeile ajunse la menopauză care au şi simptome de atrofie vaginală (în special, senzaţia de „uscăciune în vagin”), o posibilitate suplimentară de control al imboldurilor frecvente şi puternice la urinare şi al incontinenţei asociate poate fi aplicarea estrogenilor topici.

    Recomandări detaliate în privinţa administrării unui astfel de tratament sunt prezentate în articolul Menopauza.

    Injecţii cu botox în muşchii vezicii urinare pentru controlul urinărilor dese la femei

    O altă posibilitate de reducere a necesităţii dese şi chinuitoare de a urina sunt injecţiile cu Botox (toxină botulinică) în peretele vezicii urinare. Injecţiile se fac prin peretele abdomenului şi provoacă o relaxare de lungă durată a pereţilor vezicii urinare.

    Un asemenea tratament poate fi recomandat:

    • Dacă femeia nu a reuşit să rezolve problema cu ajutorul antrenamentelor sau al medicamentelor ce relaxează pereţii vezicii;
    • Dacă femeia nu poate sau nu doreşte să administreze aceste medicamente.

    Dezavantajele principale ale acestei metode de tratament sunt următoarele:

    Botulotoxina poate să provoace o relaxarea prea mare a vezicii urinare, ceea ce poate rezulta în retenţie urinară. Retenţia de urină, la rândul său, creşte probabilitatea de apariţie a cistitei şi a altor complicaţii, motiv pentru care, după injecţie, unele femei trebuie să revină la medic pentru verificarea acţiunii medicamentului (pentru a efectua ecografia, la care se va vedea care este volumul de urină rămas în vezica urinară după micţiune). În plus, unele femei sunt nevoite să-şi facă singure cateterizarea vezicii urinare acasă, pentru a preveni acumularea excesivă a urinei în vezică.

    Cu timpul, efectul injecţiei se reduce. La majoritatea pacienţilor, efectul satisfăcător se menţine până la 3 luni. Peste 6 luni, un control bun al chemărilor puternice şi frecvente la urinare se menţine doar la 67% dintre pacienţi, iar peste 9 luni, doar la 20%, ceea ce înseamnă că pentru un efect durabil este nevoie de injecţii repetate.

    Proceduri şi operaţii pentru tratamentul incontinenţei de stres (de efort) la femei

    În cazurile când femeia suferă de incontinenţă în timpul unui efort fizic, tusei, strănutului, etc., iar problema nu poate fi rezolvată prin intermediul antrenamentelor regulate a muşchilor planşeului pelvian, medicul poate propune efectuarea unei operaţii sau proceduri speciale.

    Operaţia de tip sling pentru tratamentul incontinenţei de urină la femei

    Pentru moment, instalarea unui sling suburetral (eng. Midurethral sling) este cea mai eficientă (şi populară) tehnică de tratament al incontinenţei urinare de efort la femei.

    Operaţia se efectuează cu anestezie locală. Iniţial, medicul face un mic orificiu în peretele vaginului. Apoi, prin orificiul dat el introduce o bandă specială (bandeletă) din material sintetic în corpul femeii. Bandeleta este trecută pe sub uretră (adiacentă peretelui superior al vaginului) în aşa fel, încât să formeze o ansă (sling), suspendând porţiunea medie a uretrei (suburetral) şi comprimând-o parţial.

    Apoi, medicul direcţionează capetele benzii spre partea superioară a osului pubian şi le scoate în afară prin mici orificii făcute în piele. Trăgând de capetele benzii medicul îi ajustează tensiunea în aşa fel, încât aceasta să asigure o închidere adecvată a canalului uretrei.

    La sfârşitul procedurii, medicul fixează capetele benzii şi le taie la nivelul pielii.

    Înainte de încheierea operaţiei, medicul efectuează cistoscopia pentru a se asigura că în timpul intervenţiei nu a fost, întâmplător, lezată vezica urinară.

    În mediu, operaţia de instalare a slingului suburetral durează 30 minute. Recuperarea după operaţie este rapidă. Orificiile din peretele vaginal şi pe piele se regenerează repede. Pacienta se poate întoarce la lucru peste câteva zile. În decurs de 4 săptămâni de la operaţie se recomandă evitarea activităţilor fizice de intensitate înaltă şi a contactelor sexuale.

    Instalarea slingului suburetral sintetic este o procedură foarte eficientă, ducând la rezolvarea completă a incontinenţei urinare în 65-95% dintre cazuri.

    Efectul operaţiei apare imediat după finisarea ei şi se poate menţine o perioadă îndelungată de timp. Rezultatele unui studiu au arătat că la 90% dintre femei, care au reuşit să obţină continenţa completă, controlul deplin s-a menţinut şi peste 11 ani de la efectuarea operaţiei.

    Instalarea slingului suburetral se consideră o procedură mini-invazivă şi nepericuloasă.

    În cazuri rare (sub 6%), în timpul operaţiei se poate întâmpla perforarea vezicii urinare. În asemenea situaţie, în vezica urinară, pentru o perioadă de câteva zile, se introduce un cateter. Astfel, vezica este menţinută în stare golită, ceea ce permite restabilirea rapidă a integrităţii pereţilor săi.

    De asemenea, rareori, după operaţie pacienta poate observa dificultăţi la urinare, care, de regulă, se rezolvă de la sine în decurs de câteva luni.

    Începând cu anul 2001 se utilizează o modificare a acestei operaţii, în cadrul căreia capetele benzii se scot nu în regiunea osului pubian, ci prin nişte orificii făcute lateral de labiile mari. Această tehnică este asociată cu un risc mai mic de perforare a vezicii urinare, însă creşte probabilitatea faptului că banda va cauza disconfort în timpul actului sexual. De aceea, dacă femeia planifică să fie sexual activă după operaţie, ea trebuie să-i spună acest lucru medicului, pentru ca acesta să aleagă prima tehnică de intervenţie, descrisă mai sus.

    Agenţi injectabili parauretral în tratamentul incontinenţei de urină la femei

    Esenţa acestei proceduri constă în îngustarea uretrei în regiunea unde aceasta iese din vezica urinară.

    Pentru a obţine această îngustare, cu ajutorul unei seringi, medicul introduce în grosimea colului vezicii urinare sau în peretele uretrei o substanţă specială, insolubilă. Actualmente cu acest scop se utilizează microsfere din silicon, hidroxiapatit de calciu şi alte materiale, care nu provoacă iritarea ţesuturilor.

    Substanţa introdusă nu se dizolvă şi nu se resoarbe în ţesuturi, astfel, în locul injectării se formează o induraţie (umflătură) care proemină în lumenul uretrei, îngustându-l.

    Pentru obţinerea unui rezultat satisfăcător pot fi necesare până la 3 injecţii, însă, chiar şi în cel mai bun caz, eficienţa procedurii respective este mai mică decât a operaţiei de instalare a slingului suburetral. În plus, cu timpul, substanţa introdusă se poate deplasa, ceea ce face ca în cazul multor femei efectul procedurii să slăbească în timp (deci, poate fi nevoie de repetarea injecţiilor).

    La momentul actual, din cauza eficienţei mai reduse, injecţiile parauretrale se recomandă doar femeilor care nu pot face operaţia de tip sling din cauza contraindicaţiilor, sau la care, după operaţie, persistă un nivel redus de incontinenţă (în acest caz, una sau mai multe injecţii pot rezolva problema incontinenţei definitiv).

    Medicamente ce reduc frecvenţa urinărilor nocturne (nicturie) la femei şi la bărbaţi

    La unii oameni, cu vârsta, se reduce sinteza hormonului antidiuretic, care asigură producerea redusă a urinei în timpul nopţii. La aceşti oameni, pe timpul nopţii se formează multă urină, ceea ce-i impune să se trezească frecvent pentru a merge la toaletă.

    Iniţial este nevoie de observaţii speciale, pentru a măsura care este volumul exact de urină care se evacuează în timpul nopţii. Dacă volumul urinar nocturn constituie 30% sau mai mult din volumul total evacuat în 24 ore – cauza problemei poate fi, într-adevăr, reducerea secreţiei de hormon antidiuretic.

    Pentru soluţionarea acestei probleme, medicul poate recomanda administrarea înainte de somn a unui medicament numit Desmopresină. Acest medicament are unu efect asemănător cu cel al hormonului antidiuretic (adică, pentru un timp, reduce producerea urinei).

    Peste 3 zile, 7 zile şi peste o lună de la începutul tratamentului, medicul va trebui să indice efectuarea analizei de sânge, pentru a determina concentraţia natriului (sodiului), deoarece la unele persoane Desmopresina poate provoca reducerea nivelului de natriu în sânge. Ulterior, analiza se repetă o dată la 3-6 luni, sau mai des, în caz de apariţie a simptomelor hiponatremiei: cefalee, greaţă, insomnie.

    Cauzele principale ale dereglărilor urinare la bărbaţi

    În această secţiune a articolului vom explica din ce cauze pot apărea asemenea probleme de urinare la bărbaţi, precum: dificultăţi la urinare, necesitatea frecventă de a urina în timpul zilei sau a nopţii, impulsuri chinuitoare la urinare şi incontinenţa de urină.

    Apariţia bruscă a necesităţii de a urina frecvent, însoţită de dureri în partea de jos a abdomenului şi de senzaţia de usturime la micţiune

    Apariţia unor asemenea simptome, de regulă, indică asupra dezvoltării unei infecţii a uretrei (uretrită), a vezicii urinare (cistită) sau a prostatei (prostatită).

    Simptomele tipice ale uretritei sunt:

    • Senzaţia puternică de usturime, care se intensifică în timpul sau după urinare;
    • Eliminări mucoase, purulente sau sangvinolente din uretră.

    Citiţi în continuare despre tratamentul uretritei.

    Simptomele tipice ale cistitei sunt:

    • instalarea bruscă a durerilor în partea de jos a abdomenului;
    • necesitatea frecventă de a urina urgent;
    • senzaţia de golire incompletă a vezicii după finisarea urinării;
    • eliminarea urinei tulbure.

    Citiţi în continuare despre tratamentul cistitei.

    Simptomele tipice ale prostatitei sunt:

    • Apariţia bruscă a durerilor acute în partea de jos a abdomenului (în regiunea pelvisului sau a perineului);
    • Dureri în timpul micţiunii;
    • Necesitatea de a urina des, care poate fi însoţită de senzaţia de urinare dificilă sau lentă;
    • Febră peste 38 C;
    • Pot fi prezente eliminări din uretră şi urme de sânge în urină.

    La unii bărbaţi, odată cu răspândirea infecţiei, este posibilă apariţia concomitentă sau consecutivă, în decurs de câteva ore, a simptomelor caracteristice pentru toate trei maladii.

    Urinări frecvente, cu eliminarea unor cantităţi mari de urină şi prezenţa unei senzaţii pronunţate de sete

    În mod normal, persoanele adulte trebuie să consume până la 2,5-3l de lichid pe zi (inclusiv lichidul care se conţine în alimente) şi să elimine zilnic un volum total de 2-2,5 l de urină.

    Unele afecţiuni duc la formarea unui volum urinar diurn de 3 l şi mai mult.

    În asemenea situaţii, omul este nevoit să elimine frecvent urina în cantităţi mari (300 ml şi mai mult la fiecare urinare). În plus, pentru a compensa pierderea apei din organism, el este nevoit să bea mult lichid (îi apare o senzaţie puternică de sete).

    Cel mai frecvent, cauza unor asemenea dereglări este administrarea medicamentelor cu efect diuretic sau diabetul zaharat. Formarea unui volum sporit de urină şi setea pronunţată pot fi primele simptome ale diabetului (vezi Recomandări cu privire la diagnosticul şi tratamentul diabetului).

    Mult mai rar, cauza formării excesive a urinei este diabetul insipid, cauzat de afectarea funcţiei rinichilor sau a centrelor din creier, care controlează formarea urinei.

    Urinare dificilă sau cu jet slab la bărbaţi

    Dificultăţile de urinare la bărbaţi presupun asemenea manifestări, precum:

    • Debutul lent al urinării;
    • Necesitatea forţării (încordării) pentru evacuarea urinei;
    • Jet urinar întrerupt;
    • Jet slab la urinare;

    La marea majoritate a bărbaţilor, dificultăţile de urinare sunt asociate cu adenomul de prostată (hiperplazia benignă a prostatei).

    Prostata este un organ mic, amplasat în regiunea unde vezica urinară trece în uretră (prostata înconjoară uretra ca o manşetă).

    În caz de adenom, ţesuturile prostatei se măresc în volum şi încep să comprime uretra, îngreunând evacuarea urinei.

    Spre vârsta de 60 ani, creşterea volumului prostatei se observă la aproximativ 50% dintre bărbaţi. La 85 ani, acest indice ajunge până la 90%.

    Simptomele urinării dificile, legate de adenomul prostatei, sunt prezente la aproximativ 30% dintre toţi bărbaţii peste 50 ani.

    Informaţii detaliate despre tratamentul adenomului de prostată şi al dificultăţilor urinare asociate sunt prezentate mai jos.

    Mult mai rar, cauza îngreunării urinării la bărbaţi poate fi:

    În toate aceste cazuri, dificultăţile la micţiune pot progresa în timp (de-a lungul lunilor sau anilor) şi pot fi unica manifestare a problemei. De aceea, pentru stabilirea definitivă a cauzei urinării dificile şi pentru determinarea unui tratament adecvat este nevoie de examinare la urolog.

    Urinare frecventă în timpul zilei şi a nopţii, la bărbaţi

    Ca şi urinarea dificilă, necesitatea urinării frecvente la bărbaţi este, în majoritatea cazurilor, legată de hiperplazia prostatei.

    Pentru a depăşi rezistenţa uretrei îngustate de prostată, muşchii pereţilor vezicii urinare sunt nevoiţi să depună un efort mărit. Cu timpul, pereţii musculari ai vezicii urinare se îngroaşă şi devin mai „iritabili”, generând impulsuri puternice la urinare chiar şi atunci când în interiorul vezicii este un volum mic de urină. Acest fenomen este numit sindromul hiperactivităţii vezicii urinare.

    Din cauza hiperactivităţii vezicii urinare, bărbatul simte necesitatea de a merge mai frecvent la toaletă (mai des de 8 ori în timpul zilei şi mai des de 1 dată pe noapte) şi, de fiecare dată, evacuează o cantitate mică de urină (sub 300 ml). Încă un simptom al acestei stări este senzaţia de golire incompletă a vezicii urinare după micţiune.

    În cazul unor bărbaţi cu adenom de prostată, necesitatea de urinare frecventă, asociată cu „iritarea” pereţilor vezicii urinare apare chiar şi în lipsa semnelor de urinare dificilă.

    Informaţii detaliate cu privire la tratamentul adenomului de prostată sunt prezentate mai jos.

    Atenţie

    În cazurile când chemările frecvente la urinare apar la un bărbat care de mult timp are dificultăţi de urinare – este nevoie de consultaţia promptă a urologului.

    La mulţi bărbaţi în această stare se observă o retenţie urinară semnificativă care se dezvoltă din cauza comprimării pronunţate a uretrei. În rezultatul retenţiei urinare, vezica se supraumple (se pot acumula până la 3-5 l) şi urina începe să se strecoare, în porţii mici.

    Retenţia urinară este o stare de urgenţă care necesită tratament imediat: instalarea unui cateter pentru evacuarea urinei + tratamentul adecvat al cauzei care a provocat îngreunarea urinării.

    Oprirea bruscă a urinărilor

    Pe lângă dificultăţi la micţiune şi urinări frecvente, adenomul de prostată poate provoca şi retenţia acută de urină.

    În acest caz este nevoie de intervenţia promptă a medicului.

    Incontinenţa urinară la bărbaţi

    În mod normal, vezica urinară trebuie să reţină urina complet, fără scurgeri.

    Incontinenţa de urină se defineşte ca pierderea involuntară a urinei în orice volum.

    La bărbaţi, incontinenţa urinară poate fi legată de două probleme:

    (1) În majoritatea cazurilor, incontinenţa apare concomitent cu accesele de chemări imperioase la urinare, în timpul cărora bărbatul „nu reuşeşte să ajungă la toaletă la timp”. Această formă de incontinenţă de urină se numeşte incontinenţă imperioasă sau de urgenţă şi, la fel ca şi imboldurile frecvente la urinare, este asociată cu adenomul prostatei.

    În tratamentul incontinenţei de urgenţă se utilizează aceleaşi medicamente ca şi în tratamentul senzaţiei de micţiune imperioasă. Recomandări detaliate în acest sens sunt date mai jos, în capitolul Tratamentul adenomului de prostată.

    (2) Mai rar, incontinenţa urinei se dezvoltă în rezultatul operaţiei la prostată, efectuate cu scopul tratamentului adenomului sau al cancerului de prostată şi apare în timpul unui efort fizic, tusei, strănutului, râsului, la schimbarea poziţiei corpului, etc. Un asemenea tip de incontinenţă se numeşte incontinenţă de efort sau de stres.

    La mulţi bărbaţi, în decursul primului an după operaţie, funcţia de continenţă a vezicii urinare se restabileşte şi incontinenţa se rezolvă de la sine.

    Atunci când problema persistă, aceasta se poate rezolva cu ajutorul unor exerciţii speciale sau a unei intervenţii chirurgicale.

    Recomandări detaliate în această privinţă sunt prezentate mai jos, în capitolul Tratamentul incontinenţei de efort la bărbaţi.

    Atunci când problema incontinenţei la bărbaţi nu se poate rezolva în alt mod, o soluţie potrivită poate fi utilizarea unor produse speciale absorbante, inclusiv lenjerie intimă absorbantă.

    Actualmente în vânzare există o alegere mare de produse de agest gen, atât de unică folosinţă, cât şi reutilizabile.

    Tratamentul adenomului de prostată şi al problemelor de urinare asociate

    În acest capitol vom prezenta algoritmul argumentat ştiinţific, conform căruia, actualmente, se recomandă tratamentul bărbaţilor cu asemenea simptome ale adenomului, precum urinare dificilă şi urinări frecvente, inclusiv nocturne.

    De asemenea, vom răspunde la o serie de întrebări importante, în baza cărora cititorii vor putea lua o decizie personală în privinţa rezolvării acestei probleme:

    1. Ce pericol prezintă adenomul prostatei pentru sănătatea unui bărbat, în cazul în care nu se va întreprinde niciun tratament?
    2. Ce posibilităţi de tratament al adenomului există la momentul actual şi cât de eficiente sunt acestea în combaterea simptomelor şi a posibilelor complicaţii ale acestei stări?
    3. Ce efecte adverse pot provoca diferite metode de tratament al adenomului de prostată?

    Ce este adenomul de prostată sau hiperplazia prostatică?

    Adenomul prostatei este un termen medical care se utilizează în descrierea fenomenului de creştere în volum a ţesuturilor prostatei, care, dintr-un motiv deocamdată necunoscut, are loc, cu vârstă, în organismul majorităţii bărbaţilor.

    În literatura medicală, adenomul de prostată mai este numit: hiperplazia benignă a prostatei sau hipertrofia prostatei.

    Adenomul de prostată se poate transforma în cancer?

    Adenomul şi cancerul prostatei sunt două maladii complet diferite. Rezultatele cercetărilor ştiinţifice arată că între adenom şi cancer de prostată nu este nicio legătură. Asta înseamnă că adenomul prostatei nu este cancer, nu se transformă în cancer şi, conform datelor disponibile, nu creşte riscul unui bărbat de a face cancer de prostată.

    Însă, asta mai înseamnă că cancerul de prostată poate apărea la un bărbat, indiferent de faptul dacă acesta are sau nu adenom.

    Important de ştiut despre cancerul prostatei

    Actualmente, cancerul de prostată ocupă al treilea loc între tipurile de cancer care cauzează decesul bărbaţilor din ţările europene. Pentru fiecare bărbat, riscul mediu de deces din cauza acestei maladii, în decursul vieţii, este de 3-4%. În cazul multor bărbaţi, acest risc poate fi redus în mod semnificativ prin intermediul diagnosticului precoce al formelor agresive de tumoare.

    Explicaţia detaliată a diagnosticului precoce al cancerului de prostată, a modului în care se fac investigaţiile necesare şi descrierea cazurilor în care pentru un bărbat ar putea fi raţională decizia de a le efectua sunt prezentate în articolul Diagnosticul precoce şi tratamentul cancerului de prostată.

    Dacă veţi decide că vreţi să faceţi diagnosticul precoce al cancerului, veţi putea efectua investigaţiile necesare pentru determinarea riscului de prezenţă a unei tumori agresive în timpul vizitelor la urolog pentru supravegherea evoluţiei adenomului, anual sau o dată la 2 ani.

    Prin ce simptome se poate manifesta hipertrofia de prostată?

    Primele simptome ale adenomului apar în momentul în care ţesuturile mărite în volum ale prostatei încep să comprime uretra care trece prin centrul prostatei. Simptomele tipice ale adenomului de prostată, în acest caz, sunt:

    • Întârzierea începutului urinării (debutul lent al urinării);
    • Jet slab al urinei;
    • Jet întrerupt la urinare;
    • Necesitatea încordării excesive pentru eliminarea urinei.

    Rezistenţa sporită în faţa fluxului urinar solicită suplimentar pereţii vezicii urinare. Din acest motiv, cu timpul, aceştia se îngroaşă, pierd capacitatea de destindere adecvată şi devin mai „iritabili”, generând imbolduri frecvente şi intense la urinare, chiar şi la o umplere nesemnificativă a vezicii. Simptomele tipice asociate cu dereglarea funcţiei vezicii urinare pe fond de adenom pot fi:

    • Necesitatea frecventă de a urina urgent (mai des de 8 ori pe zi);
    • Micţiuni nocturne frecvente (mai des de 1 dată pe noapte);
    • Senzaţia de golire incompletă a vezicii urinare după micţiune;
    • Pierderea unor cantităţi mici de urină în timpul acceselor de urgenţă urinară (incontinenţă urinară imperioasă).

    Ce tratament al adenomului de prostată poate să propună medicul şi cum puteţi alege tratamentul potrivit în cazul Dvs.?

    În dependenţă de particularităţile problemei, stării Dvs. şi a circumstanţelor, medicul poate să vă propună una dintre următoarele strategii de tratament:

    (1) Dacă simptomele adenomului nu vă deranjează într-o asemenea măsură, încât să consideraţi oportună administrarea zilnică a medicamentelor sau efectuarea unei intervenţii chirurgicale pentru a le rezolva, medicul vă poate propune strategia de supraveghere, adică un program simplu de monitorizare a evoluţiei problemei, cu începerea unui tratament doar în momentul când simptomele vor deveni mai deranjante sau vor apărea semne de afectare a funcţiei sistemului urinar.

    (2) Dacă simptomele de adenom vă deranjează destul de mult şi aţi vrea să întreprindeţi ceva pentru a le ameliora, iar în timpul investigaţiilor se va stabili că adenomul nu afectează funcţia căilor urinare şi a rinichilor, medicul vă va putea propune administrarea medicamentelor, care vor reduce simptomele adenomului şi/sau vor contribui la încetinirea creşterii prostatei în volum.

    Alegerea medicamentului, schema de tratament şi monitorizarea eficienţei depind de următorii factori:

    • Care este volumul prostatei şi cât este de probabilă creşterea lui în continuare?
    • Care sunt cele mai deranjante simptome?
    • Cât de bine răspund simptomele la tratament?
    • Planifică bărbatul să facă ulterior operaţia de înlăturare a prostatei?
    • Este bărbatul interesat să facă diagnosticul precoce al formelor agresive ale cancerului de prostată?

    Dacă iniţial bărbatul este deranjat preponderent de necesitatea frecventă şi imperioasă de a urina sau de senzaţia de golire incompletă a vezicii urinare după micţiune, fără prezenţa unui grad semnificativ de îngreunare a urinării, medicul îi poate propune să înceapă tratamentul cu medicamente cu efect antimuscarinic sau cu Mirabegron.

    Dacă, pe de altă parte, sunt prezente simptome pronunţate de urinare dificilă, medicul poate propune începerea tratamentului cu un preparat din grupul:

    • alfa-blocantelor;
    • inhibitorilor de fosfodiesterază de tip 5;
    • inhibitorilor de 5-alfa reductază;
    • sau a combinaţiei acestor medicamente.

    În multe cazuri, un asemenea tratament rezolvă atât problema dificultăţilor de urinare cât şi problema chemărilor imperative şi frecvente la urinare, însă dacă efectul nu va fi suficient, medicul va putea recomanda adăugarea în schema de tratament a unui medicament cu efect antimuscarinic sau a Mirabegronului.

    (3) Dacă adenomul a provocat deja îngreunarea semnificativă a urinării sau dereglarea funcţiei căilor urinare (nefrolitiază, hidronefroză, apariţia episoadelor frecvente de cistită) sau dacă nu vă convine tratamentul cu medicamente, medicul vă poate propune efectuarea operaţiei.

    Cum se determină volumul prostatei şi probabilitatea faptului că el va continua să crească?

    Determinarea volumului prostatei reprezintă o etapă importantă în planificarea tratamentului adenomului. În cadrul cercetărilor ştiinţifice s-a stabilit că, cu cât volumul prostatei este mai mare, cu atât mai probabil este că acesta va continua să crească şi că simptomele vor continua să se agraveze. După cum vom arăta mai jos, acesta este motivul din care unele medicamente pot să-şi piardă repede eficienţa. Pe de altă parte, alte medicamente, dimpotrivă, nu sunt eficiente în cazul unui volum relativ mic al prostatei.

    Actualmente, pentru determinarea volumului prostatei se efectuează tuşeul rectal (examenul digital al prostatei), analiza PSA şi ecografia prostatei.

    Tuşeul rectal în diagnosticul adenomului de prostată

    În timpul examenului digital, medicul palpează prostata cu degetul arătător, introdus în rectul pacientului. Această examinare îi permite medicului să determine dimensiunile prostatei şi prezenţa unor induraţii (noduli). Adenomul prostatei se caracterizează prin mărirea uniformă a prostatei, cu menţinerea unei suprafeţe netede, pe când cancerul de prostată poate să se prezinte în formă de nodul (induraţie).

    Analiza PSA în diagnosticul adenomului de prostată

    PSA (antigenul specific prostatic) este o proteină care se sintetizează doar în ţesuturile prostatei. În organismul tuturor bărbaţilor sănătoşi PSA, în cantităţi mici, pătrunde în sânge şi se acumulează până la o anumită concentraţie.

    În caz de adenom, nivelul PSA în sânge se măreşte, deoarece un volum mai mare de ţesut produce o cantitate mai mare a acestei substanţe.

    În cadrul studiilor ştiinţifice s-a determinat că nivelul de PSA mai înalt de 1,4 ng/ml este un indicator al unei prostate cu volum mare şi al probabilităţii sporite de creştere în continuare a prostatei.

    Dacă vi s-a indicat analiza de sânge pentru determinarea concentraţiei de PSA, vedeţi recomandările suplimentare cu referire la interpretarea rezultatelor în articolul Analiza PSA în cadrul diagnosticului precoce al cancerului prostatei.

    Ecografia (ultrasonografia) prostatei

    Ultrasonografia prostatei permite determinarea obiectivă a volumului acesteia. Actualmente, ecografia prostatei se efectuează prin abdomen (ecografie transabdominală) sau, pentru o estimare mai precisă, prin rect (ecografie transrectală).

    Supravegherea evoluţiei adenomului de prostată

    Strategia de monitorizare a evoluţiei adenomului de prostată presupune faptul că bărbatul afectat nu întreprinde nici un tratament activ al problemei, ci doar, periodic (anual sau mai rar), revine la urolog pentru a determina starea prostatei şi a căilor urinare.

    Simptome mai mult sau mai puţin pronunţate ale adenomului sunt prezente la aproape 30% dintre toţi bărbaţii peste 50 ani şi, la majoritatea bărbaţilor, cu timpul (în decurs de câţiva ani), simptomele devin mai pronunţate. Totodată, la unii bărbaţi, cu timpul, simptomele se ameliorează.

    Din acest motiv, în cazurile în care simptomele încă nu sunt prea deranjante şi adenomul nu a provocat careva modificări esenţiale în funcţionarea sistemului urinar, amânarea temporară a tratamentului poate fi o alegere raţională, tratamentul începându-se abia peste câţiva ani şi doar dacă va fi necesar.

    În majoritatea cazurilor, chiar şi cu timpul, adenomul nu provoacă complicaţii serioase. Însă, la unii bărbaţi, fără tratament adecvat, adenomul poate afecta grav starea rinichilor şi a căilor urinare şi anume, poate creşte riscul de apariţie a infecţiilor căilor urinare (cistită şi pielonefrită), riscul de formare a calculilor renali (nefrolitiază) şi riscul de dereglare a funcţiei renale (insuficienţa renală).

    Astfel, dacă în cadrul diagnosticului iniţial urologul nu va depista modificări ale funcţiei rinichilor sau a căilor urinare, strategia de supraveghere poate fi o alegere raţională.

    Dacă veţi alege monitorizarea, va trebui să stabiliţi împreună cu medicul planul investigaţiilor profilactice, care vor permite aprecierea stării sistemului urinar şi momentul oportun pentru începerea tratamentului (la necesitate).

    Mulţi specialişti le recomandă pacienţilor să repete investigaţiile o dată la 1-2 ani.

    Medicamente pentru reducerea urinărilor frecvente la bărbații cu adenom de prostată

    După cum am spus anterior, în cazurile când bărbatul este deranjat de nevoia frecventă de a urina (inclusiv în timpul nopţii), de senzaţia de golire incompletă a vezicii urinare şi, posibil, de incontinenţă imperioasă de urină, alegerea optimă pot fi preparatele cu acţiune antimuscarinică sau Mirabegron. Aceste medicamente relaxează pereţii vezicii urinare şi ai altor organe interne.

    Principalele medicamente cu efect antimuscarinic includ:

    • Darifenacină;
    • Fesoterodină;
    • Oxibutinină;
    • Propiverină;
    • Solifenacină;
    • Tolterodină;
    • Clorură de trospiu.

    În cadrul unui şir de cercetări s-a determinat că tratamentul cu medicamente din grupul respectiv (în special, Tolterodină, Solifenacină, Fesoterodină) reduce semnificativ frecvenţa şi intensitatea chemărilor la micţiune şi este apreciat de către pacienţi ca fiind „foarte eficient” în sporirea calităţii vieţii lor.

    Acest tratament poate fi cel mai eficient în cazul bărbaţilor cu volum mic al prostatei (PSA mai mic de 1,3 ng/ml).

    În tabelul ce urmează sunt prezentate cele mai frecvente efecte adverse ale medicamentelor antimuscarinice:

    Efecte secundare Frecvenţa cu care aceste efecte s-au manifestat la pacienţi, în cadrul studiilor
    senzaţie de uscăciune în gură până la 16%
    ameţeli, vertij până la 5%
    constipaţii până la 4%
    rinită până la 3%
    urinare dificilă până la 2%

    Mirabegron este un preparat mai nou care se atribuie grupului de agonişti ai adrenoreceptorilor beta-3. La fel ca şi medicamentele antimuscarinice, Mirabegron induce relaxarea pereţilor vezicii urinare.

    Eficienţa şi siguranţa Mirabegronului au fost studiate în cadrul câtorva cercetări, care au arătat că acesta poate reduce semnificativ frecvenţa şi intensitatea impulsurilor la urinare şi frecvenţa episoadelor de incontinenţă urinară imperioasă.

    Principalele efecte adverse posibile ale Mirabegronului sunt: creşterea tensiunii arteriale, rinită, cefalee, creşterea riscului de apariţie a infecţiilor căilor urinare.

    Comparativ cu preparatele antimuscarinice, Mirabegron, practic, nu cauzează uscăciune în gură sau constipaţii.

    Recomandări suplimentare pentru soluţionarea problemei urinărilor frecvente

    • Străduiţi-vă să beţi mai puţin lichid înainte de somn;
    • Dacă este cazul, puteţi să revedeţi, împreună cu medicul, planul Dvs. de tratament al hipertensiunii arteriale în aşa fel, încât efectul maxim al medicamentelor să revină perioadelor în care vă este comod să mergeţi la toaletă (ziua).
    • Dacă este aplicabil în situaţia Dvs., va fi corect să normalizaţi greutatea corpului şi să începeţi un program de exerciţii fizice regulate (ceea ce contribuie la un control mai bun al simptomelor adenomului prostatei şi este foarte important în reducerea riscului de boli cardiovasculare grave şi diabet de tip 2).

    Medicamente utilizate în tratamentul dificultăţilor de urinare la bărbaţii cu adenom de prostată

    În cazurile când adenomul de prostată se manifestă predominant prin simptome de urinare dificilă, medicul poate propune un tratament cu următoarele medicamente:

    Medicamente din grupul alfa-blocantelor

    Aceste medicamente relaxează fibrele musculare din ţesuturile prostatei, în regiunea din jurul uretrei şi, în rezultat, reduc presiunea asupra uretrei şi uşurează micţiunea.

    Actualmente, în tratamentul simptomelor adenomului de prostată se utilizează următoarele medicamente din acest grup:

    • Doxazosină;
    • Terazosină;
    • Alfuzosină;
    • Tamsulosină;
    • Silodosină.

    În cadrul studiilor ştiinţifice s-a stabilit că toate aceste medicamente au o eficienţă similară: reduc senzaţia de dificultate la micţiune cu 30-50%. În plus, la bărbaţii care concomitent sunt deranjaţi de simptome ale vezicii urinare „iritate”, preparatele respective reduc intensitatea şi frecvenţa chemărilor la urinare.

    Efectul tratamentului (ameliorarea simptomelor) devine evident în decurs de câteva ore sau zile. Efectul maxim se dezvoltă în decurs de câteva săptămâni.

    Dacă în decursul a 2-4 săptămâni de la începutul tratamentului efectul va fi insuficient sau dacă vor apărea efecte secundare neplăcute, va fi nevoie de o adresare repetată la medic pentru corectarea tratamentului. În funcţie de caz, medicul poate să mărească doza medicamentului, să propună un alt medicament (din alt grup) sau să adauge în schema de tratament încă un preparat medicamentos. De exemplu, dacă se vor menţine imboldurile frecvente şi imperioase la urinare, medicul va putea propune adăugarea în schema de tratament a unu preparat cu efect antimuscarinic (vezi mai sus).

    Trebuie să menţionăm că toate aceste medicamente au doar acţiune simptomatică. Ele reduc intensitatea simptomelor adenomului, dar nu reduc volumul prostatei şi nici nu încetinesc creşterea ei. Din acest motiv, cu timpul, în pofida tratamentului, simptomele se pot intensifica din nou şi pentru controlul lor poate fi nevoie de intervenţie chirurgicală.

    În mediu, la bărbaţii cu volum relativ mic al prostatei (nivelul PSA sub 1,5 ng/ml) eficienţa unui asemenea tratament se menţine în decurs de 4 ani sau mai mult.

    Alfa-blocantele sunt, în general, medicamente inofensive şi sunt bine tolerate.

    Doxazosina şi Terazosina pot provoca hipotensiune ortostatică, adică scăderea bruscă a tensiunii arteriale la ridicarea în picioare din poziţie culcat (care se manifestă prin ameţeli şi întunecarea câmpului de vedere pentru o perioadă scurtă de timp).

    Probabilitatea apariţiei acestui efect secundar este mai mare dacă concomitent bărbatul administrează şi medicamente antihipertensive. Alte efecte secundare pot fi senzaţia de oboseală şi obstrucţia nazală (nas înfundat).

    Străduiţi-vă să nu utilizaţi medicamente decongestante contra obstrucţiei nazale decât în caz de mare necesitate, pentru că acestea pot intensifica dificultăţile de urinare asociate cu adenomul prostatei.

    Alfuzosina, Tamsulosina şi Silodosina au acţiunea cea mai selectivă (adică acţionează mai mult asupra căilor urinare şi mai puţin asupra vaselor sangvine). Datorită acestei selectivităţi, ele mai rar provoacă hipotensiunea ortostatică (Silodosina provoacă acest efect nu mai frecvent decât placebo).

    Rezultatele studiilor arată că alfa-blocantele nu reduc libidoul, pot să îmbunătăţească puţin funcţia erectilă, dar, la unii pacienţi, pot cauza dereglări de ejaculare (provocate de reducerea volumului lichidului seminal). Acest efect se observă mai frecvent la bărbaţii care administrează Tamsulosină şi Silodosină.

    Încă o remarcă importantă:

    Alfa-blocantele pot creaşte riscul de apariţie a unor complicaţii în timpul operaţiei de înlăturare a cataractei (sindromul de iris flasc intraoperator). Din acest motiv, dacă vi s-a indicat o asemenea operaţie, comunicaţi-i neapărat medicului oftalmolog despre faptul că administraţi aceste medicamente. În cazurile când este posibil, se recomandă începerea administrării preparatelor respective după efectuarea operaţiei oftalmologice.

    Inhibitorii de fosfodiesterază de tip 5

    În ceea ce ţine de eficienţa şi principiul de acţiune, medicamentele din grupul inhibitorilor de fosfodiesterază de tip 5 sunt similare cu alfa-blocantele descrise anterior.

    Actualmente, pentru tratarea simptomelor adenomului de prostată se utilizează următoarele preparate:

    • Tadalafil (Cialis®);
    • Sildenafil (Viagra®);
    • Vardenafil.

    Avantajul de bază al acestor medicamente (comparativ cu alfa-blocantele) este că, pe lângă uşurarea urinării dificile, acestea ameliorează şi simptomele de disfuncţie erectilă.

    Dezavantajul principal (faţă de alfa-blocante) este costul mai mare.

    Efectul tratamentului devine evident în decursul primei săptămâni.

    Eficienţa acestor medicamente pe termen mai lung (peste 1 an) încă nu a fost studiată suficient. De asemenea, nu se ştie cum aceste preparate influenţează creşterea în volum a prostatei.

    De regulă, inhibitorii de fosfodiesterază de tip 5 sunt bine toleraţi. Doar în 2% dintre cazuri pacienţii decid să întrerupă tratamentul din cauza efectelor adverse precum bufeuri de căldură în regiunea feţei, pirozis (arsuri la stomac), dureri de cap, dureri de spate, ameţeli, dureri abdominale sau obstrucţie nazală.

    Atenţie:

    Inhibitorii de fosfodiesterază de tip 5 sunt contraindicate bărbaţilor care administrează medicamente din grupul nitraţilor (pentru controlul anginei pectorale), Nicorandil, Doxazosină sau Terazosină.

    În plus, aceste preparate sunt contraindicate bărbaţilor:

    • cu angină pectorală care nu se controlează bine cu medicamente;
    • care au suportat un infarct miocardic în ultimele 3 luni sau un atac cerebral în ultimele 6 luni;
    • cu insuficienţă cardiacă, hipotensiune arterială, hipertensiune arterială, care nu se controlează bine cu medicamente sau cu dereglări severe ale funcţiei rinichilor sau ficatului.

    Inhibitorii de 5-alfareductază

    În cadrul cercetărilor ştiinţifice s-a determinat că creşterea în volum a ţesuturilor prostatei, caracteristică adenomului, are loc sub influenţa hormonilor sexuali masculini: testosteron şi dihidrotestosteron.

    Testosteronul este principalul hormon sexual masculin, care se formează în testicule şi, în cantităţi mai mici, în glandele suprarenale. În ţesuturile prostatei testosteronul se leagă de o enzimă specială numită 5-alfareducataza de tip 2, care îl transformă într-o formă mai activă – dihidrotestosteron.

    Dihidrotestosteronul stimulează creşterea ţesuturilor prostatei şi duce la apariţia adenomului de prostată.

    Cercetătorii au determinat că blocarea funcţiei 5-alfareductazei provoacă o reducere semnificativă a concentraţiei dihidrotestosteronului în ţesuturile prostatei şi, respectiv, micşorarea treptată a volumului ei.

    Actualmente, cu acest scop se utilizează asemenea medicamente, precum Finasterid şi Dutasterid.

    Efectul tratamentului cu aceste medicamente apare, în mediu, peste 6-12 luni şi este mai pronunţat în cazul bărbaţilor cu un volum al prostatei ce depăşeşte 30-40 ml sau cu un nivel de PSA mai mare de 1,4-1,6 ng/ml. Din acest motiv, bărbaţilor cu un volum al prostatei mai mic de 30-40 ml, de regulă, nu li se indică aceste medicamente.

    Rezultatele studiilor arată că peste 2-4 ani de tratament cu inhibitorii 5-alfareductazei, simptomele adenomului slăbesc cu aproximativ 15-30% şi volumul prostatei se reduce cu 18-28%. Cu cât este mai mare volumul prostatei şi nivelul iniţial de PSA, cu atât este mai semnificativ efectul pozitiv al tratamentului.

    În plus, administrarea îndelungată a Finasteridului poate avea efectul suplimentar benefic de încetinire a chelirii (pierderii părului) la bărbaţii cu alopecie androgenetică (vezi Alopecia androgenetică la bărbaţi şi femei şi Finasterid în tratamentul căderii părului la bărbaţi).

    Finasteridul şi Dutasteridul se suportă bine. Doar în cazuri rare ele pot provoca recucerea libidoului, dereglarea ejaculării şi a erecţiei. Probabilitatea de apariţie a acestor efecte secundare se reduce pe măsura continuării tratamentului.

    Aproximativ la 1-2% dintre bărbaţi aceste medicamente pot cauza creşterea în volum a glandelor mamare (sânilor).

    Avantajul de bază al acestor medicamente (faţă de alfa-blocante) este că ele îşi pot păstra eficienţa pentru perioade lungi de timp şi pot reduce semnificativ probabilitatea necesităţii ulterioare de a efectua operaţie pentru tratamentul adenomului de prostată. Mai exact, s-a stabilit că, peste 4 ani de la începutul tratamentului cu Finasterid sau Dutasterid, probabilitatea relativă a faptului că pentru controlul simptomelor adenomului va fi necesară operaţia se reduce cu aproximativ 55-65%.

    După cum am arătat anterior, efectul tratamentului cu Finasterid şi Dutasterid se dezvoltă lent. Din acest motiv, dacă la începutul tratamentului bărbatul este foarte deranjat de urinare dificilă, medicul poate să-i propună combinarea acestui medicament cu unul dintre preparatele din grupul alfa-blocantelor (de exemplu, Terazosină). Peste 6-12 luni de tratament combinat, se poate încerca renunţarea la alfa-blocante. Mulţi bărbaţi nu observă o reducere a eficienţei tratamentului şi pot continua să administreze doar Finasterid sau Dutasterid.

    Inhibitorii de 5-alfareductază şi diagnosticul precoce al cancerului de prostată

    Dacă veţi fi interesaţi în efectuarea diagnosticului precoce al formelor agresive de cancer al prostatei, peste 6 luni de la începutul tratamentului cu Finasterid sau Dutasterid medicul vă va propune să repetaţi analiza PSA pentru a determina noul nivel de bază a acestei substanţe în sânge (după începutul tratamentului cu aceste medicamente nivelul de PSA se reduce cu aproximativ 50%). Apoi, va trebui să repetaţi, în mod regulat, analiza serică PSA (anual), iar medicul va trebui să compare noii indici cu nivelul de bază stabilit anterior. În cazul în care nivelul PSA va creşte (în mod normal el ar trebui să se menţină la acelaşi nivel), medicul vă va propune efectuarea biopsiei.

    Operaţiile utilizate în tratamentul adenomului de prostată (TURP şi alte metode)

    Actualmente, efectuarea intervenţiei chirurgicale în caz de adenom al prostatei se consideră o soluţie rezonabilă în următoarele situaţii:

    • Dacă persoana suferă de accese de retenţie urinară (oprirea eliminării de urină);
    • Dacă dereglările urinare provoacă episoade frecvente de infecţii ale căilor urinare (cistită şi/sau pielonefrită);
    • Atunci când se depistează calculi în vezica urinară;
    • Atunci când rezultatele investigaţiilor indică asupra faptului că dificultăţile de urinare asociate adenomului afectează negativ funcţia rinichilor (se observă dilatarea sistemului pielocaliceal);
    • Dacă tratamentul medicamentos nu este eficient în controlul simptomelor de adenom;
    • Dacă, dintr-un anumit motiv, bărbatul nu poate sau nu doreşte să administreze medicamente.

    Ce operaţii de înlăturare a adenomului există la moment şi care este „cea mai bună”?

    La momentul de faţă există un şir întreg de operaţii şi proceduri mini-invazive care permit înlăturarea parţială sau totală a ţesuturilor prostatei şi ameliorarea simptomelor asociate.

    Nu există o tehnică care să fie „cea mai bună”. Din punctul de vedere al eficienţei şi siguranţei, în diferite situaţii se potrivesc mai bine diferite tipuri de proceduri.

    Şi anume,

    (1) Dacă bărbatul are contraindicaţii pentru efectuarea intervenţiilor chirurgicale cu anestezie generală (de exemplu, din cauza problemelor cardiovasculare), cea mai bună soluţie poate fi efectuarea termoterapiei transuretrale cu microunde, ablaţiei transuretrale cu ace a prostatei (TUNA) sau inserţia unui stent prostatic.

    (2) Dacă pacientul nu are contraindicaţii directe pentru anestezie generală, dar administrează medicamente anticoagulante (indicate persoanelor cu aritmii sau alte maladii cardiovasculare cronice), cele mai potrivite opţiuni sunt vaporizarea fotoselectivă cu laser (PVP) sau enuclearea laser a prostatei (HoLEP).

    (3) Dacă bărbatul nu are contraindicaţii pentru anestezie şi nici nu administrează anticoagulante, tehnica chirurgicală se alege în dependenţă de volumul prostatei:

    (3.1) Dacă volumul prostatei este mai mic de 30 ml, cea mai bună opţiune poate fi incizia transuretrală a prostatei (TUIP) sau rezecţia transuretrală a prostatei (TURP).

    (3.2) Dacă volumul prostatei este în limitele 30-80 ml, cea mai bună opţiune poate fi rezecţia transuretrală a prostatei. Tehnicile alternative includ:

    • enuclearea laser a prostatei;
    • vaporizarea fotoselectivă a prostatei;
    • tratamentul transuretral cu microunde;
    • ablaţia transuretrală cu ace a prostatei.

    (3.3) Dacă volumul prostatei depăşeşte 80 ml, cea mai potrivită opţiune poate fi enuclearea transuretrală a prostatei cu laser holmium sau, dacă aceasta nu este accesibilă, atunci tehnicile alternative includ:

    • prostatectomia deschisă;
    • vaporizarea fotoselectivă a prostatei;
    • rezecţia transuretrală a prostatei.

    La moment, rezecţia transuretrală a prostatei (abr. în engleză TURP) este cea mai frecvent utilizată metodă şi cea mai bine studiată tehnică de înlăturare a prostatei. Toate celelalte operaţii sunt studiate mai puţin şi date exacte referitor la eficienţa şi siguranţa lor pe termen lung (mai mult de 5 ani) deocamdată nu sunt disponibile.

    În general, atât în caz de TURP, cât şi în cazul altor proceduri, eficienţa şi securitatea tratamentului (adică riscul de apariţie a complicaţiilor pe termen scurt şi pe termen lung) depind, în mare parte, de experienţa şi abilităţile chirurgului şi a echipei sale. Din acest motiv, nu putem să prezentăm date exacte cu privire la probabilitatea că tratamentul chirurgical va înlătura simptomele adenomului pe termen lung şi nu va provoca efecte adverse neplăcute. Discutând cu medicul Dvs. planul de tratament, întrebaţi-l ce efecte adverse a observat el la pacienţii săi şi cât de frecvent s-au înregistrat acestea.

    În timpul rezecţiei transuretrale a prostatei medicul înlătură ţesuturile prostatei cu ajutorul unui instrument subţire special, introdus în uretra pacientului (prin vârful penisului).

    După operaţie, fragmentele ţesuturilor prostatei se trimit la analiza histologică, unde se poate stabili dacă în ele nu sunt prezente focare de cancer (vezi Cancerul de prostată).

    Avantajele importante ale rezecţiei transuretrale a prostatei sunt următoarele:

    • În majoritatea cazurilor, TURP asigură o ameliorare semnificativă şi persistentă a simptomelor adenomului. Potrivit datelor studiilor, la majoritatea pacienţilor intensitatea simptomelor se reduce cu 70%. Eficienţa intervenţiei se menţine pe termen lung (mai mult de 8 ani).
    • Probabilitatea medie de reapariţie (intensificare) a simptomelor adenomului, pentru rezolvarea cărora va fi nevoie de operaţie repetată este de aproximativ 6%.
    • TURP se efectuează fără incizii pe abdomen, ceea ce permite o recuperare rapidă după operaţie. De regulă, pacientul petrece doar 1-2 zile în spital. În această perioadă poate fi necesară purtarea unui cateter uretral.

    Dezavantajele principale ale rezecţiei transuretrale a prostatei sunt:

    • Aproximativ la 3,8-4,7% dintre pacienţi, peste un timp după intervenţie, are loc îngustarea uretrei şi/sau a cervixului vezicii urinare.
    • La aproximativ 2,2,% dintre pacienţi, după TURP se dezvoltă incontinenţa de urină.
    • În mediu, la 6,5% dintre pacienţi, după TURP se observă slăbirea potenţei, iar la 65,4% – ejacularea retrogradă.

    Incizia transuretrală a prostatei (abr. în engleză TUIP) se deosebeşte de rezecţia prostatei prin aceea că medicul nu înlătură toate ţesuturile prostatei, ci doar face câteva incizii în ea, reducând, astfel, presiunea pe uretră.
    Comparativ cu TURP, incizia transuretrală a prostatei provoacă mai rar complicaţii persistente (incontinenţa urinară se observă în 1,8% dintre cazuri, iar ejacularea retrogradă – la 18,2% dintre pacienţi), dar poate fi mai puţin eficientă pe termen lung (operaţia repetată pentru rezolvarea simptomelor este necesară în 18% dintre cazuri).

    Înlăturarea adenomului cu laser holmium (enuclearea sau rezecţia prostatei) se deosebeşte de TURP prin faptul că pentru înlăturarea ţesuturilor prostatei se utilizează nu o ansă electrică, ci un instrument special cu laser.
    Eficienţa aceste tehnici încă nu este prea bine studiată (comparativ cu TURP), însă datele disponibile în prezent indică asupra faptului că, în privinţa eficienţei atât pe termen lung, cât şi pe termen scurt, această procedură este comparabilă cu TURP şi poate fi asociată cu un risc mai mic de efecte adverse.
    Operaţia radicală de înlăturare a prostatei (prostatectomia) poate fi o intervenţie chirurgicală deschisă (adică se face printr-o incizie pe abdomen) sau laparoscopică (adică prin mici orificii în peretele abdominal). În unele clinici operaţia se face cu ajutorul unui aparataj semiautomat – prostatectomia robotică.
    Observaţiile efectuate în diferite clinici arată că prostatectomia deschisă ameliorează simptomele adenomului cu 63-86%. Necesitatea unei intervenţii repetate se înregistrează rar.

    Terapia transuretrală cu microunde constă în introducerea în uretră a unei sonde uretrale speciale, care provoacă încălzirea şi distrugerea ţesuturilor prostatei.
    Procedura se face ambulatoriu (fără internare în spital) şi nu necesită anestezie generală.
    Pe termen scurt, eficienţa şi siguranţa acestei proceduri sunt similare cu cele ale rezecţiei transuretrale a prostatei. Date referitor la eficienţa pe termen lung (mai mult de 5 ani) deocamdată lipsesc.

    Ablaţia transuretrală a prostatei cu ace presupune distrugerea ţesuturilor prostatei cu nişte ace speciale, care se introduc în prostată prin uretră şi provoacă încălzire locală cu unde radio.
    Datele disponibile în prezent indică asupra faptului că aceasta este o procedură sigură, cu risc redus de apariţie a complicaţiilor postoperatorii (în special, este puţin probabilă afectarea funcţiei erectile). Dezavantajul cel mai important este că, cu trecerea timpului, poate apărea necesitatea unei intervenţii repetate (conform datelor unor studii, în decurs de 5 ani, 19% dintre bărbaţi au avut nevoie de o operaţie repetată).

    Vaporizarea fotoselectivă a prostatei se efectuează cu ajutorul unor instrumente laser speciale, introduse în uretră. Eficienţa şi securitatea acestei proceduri pe termen lung sunt deocamdată studiate insuficient, dar, din datele disponibile, par a fi comparabile cu cele ale TURP.

    Stentul prostatic reprezintă un tub gofrat, care se introduce în interiorul uretrei, în regiunea unde aceasta traversează prostata. Stentul menţine lumenul uretrei deschis, uşurând, astfel urinarea.
    Actualmente, instalarea stentului prostatic se recomandă doar bărbaţilor care nu pot fi supuşi uneia dintre celelalte proceduri.
    Stenturile pot fi temporare sau permanente.

    Avantajele lor includ:

    • Inserţia stentului este o procedură simplă, care se efectuează fără anestezie generală.
    • Această procedură poate fi făcută în cazul tuturor pacienţilor, cărora nu li se potrivesc celelalte modalităţi.
    • Această procedură nu influenţează în niciun fel funcţia sexuală.

    Dezavantajul cel mai important este că eficienţa aceste modalităţi de tratament este studiată insuficient şi, pe termen lung, ar putea fi destul de redusă.

    Tratamentul incontinenţei urinare de efort (de stres) la bărbaţi, care s-a dezvoltat după operaţie la prostată

    Uneori, după operaţia la prostată (pentru tratamentul adenomului sau al cancerului de prostată) la bărbaţi poate apărea aşa-numita incontinenţă urinară de efort, care se manifestă prin pierderea involuntară a unei cantităţi mai mari sau mai mici de urină în timpul unor mişcări bruşte, râsului, strănutului, tusei, sau la schimbarea poziţiei corpului.

    După cum arată observaţiile clinice, în decursul primului an după operaţie, la majoritatea bărbaţilor, continenţa deplină se restabileşte.

    Pentru a accelera restabilirea funcţiei de continenţă normală a vezicii urinare, în primul an de la intervenţie chirurgicală, bărbaţilor li se recomandă efectuarea exerciţiilor de întărire a muşchilor planşeului pelvian. Aceleaşi exerciţii se recomandă şi înainte de operaţie, pentru reducerea riscului de apariţie a incontinenţei ulterior. Descrierea detaliată a modului în care se efectuează aceste exerciţii este prezentată mai sus, în capitolul Antrenamentul muşchilor de la baza pelvisului (exerciţiile Kegel) pentru tratamentul incontinenţei urinare.

    Dacă exerciţiile nu vor asigura rezolvarea deplină a problemei de incontinenţă, medicul vă va putea propune o soluţie temporară: injectarea unor substanţe speciale insolubile în grosimea pereţilor uretrei în locul de trecere a acesteia în vezica urinară.

    Actualmente, în acest scop se utilizează microsfere din silicon, hidroxiapatit de calciu şi alte materiale care nu provoacă iritarea ţesuturilor.

    Substanţa introdusă nu se dizolvă şi nu se resoarbe în ţesuturi, astfel, în locul injectării se formează o îngroşare care proemină în lumenul uretrei, îngustându-l.

    Efectul procedurii, treptat, slăbeşte. Din acest motiv, dacă incontinenţa va persista peste 1 an de la efectuarea operaţiei la prostată, medicul va putea propune o soluţie mai complicată, dar mai eficientă pe termen lung: operaţia de tip sling sau instalarea unui sfincter artificial al uretrei.

    În timpul operaţiei de tip sling (sling însemnă ansă sau hamac), prin nişte orificii mici în pielea perineului, medicul introduce în corpul bărbatului o bandă specială, care este trecută pe sub uretră. Capetele benzii se scot prin mişte orificii mici în partea de jos a abdomenului şi se ajustează în aşa mod, încât porţiunea medie a benzii să ridice uretra în sus (suspendat). Eficienţa aceste operaţii constituie aproximativ 50% (de la 8,6% până la 73,7%, conform rezultatelor diferitor studii).

    În timpul operaţiei de instalare a sfincterului urinar artificial, medicul montează pe porţiunea incipientă a uretrei un dispozitiv electronic special, care o comprimă. Butonul de control se amplasează în scrot. După operaţie, bărbatul poate să apese butonul din scrot, pentru a “deschide” uretra, atunci când vrea să urineze.

    La aproximativ 80% dintre bărbaţi, această operaţie asigură un control excelent al incontinenţei urinare. La bărbaţii care au efectuat radioterapie în regiunea pelviană, eficienţa operaţie poate fi mai mică.

    Neajunsul principal al acestei operaţii este că, în timp, sfincterul electronic, poate să se defecteze, necesitând o nouă intervenţie pentru a-l înlocui.

    Vedeți sursele
    • Lucas, M.G. et al., 2015. Guidelines on Urinary Incontinence. European Association of Urology.
    • Rosenberg, M.T., Witt, E.S., Miner, M., et al., 2014. A practical primary care approach to lower urinary tract symptoms caused by benign prostatic hyperplasia (BPH-LUTS). The Canadian Journal of Urology, 21(June), pp.12–24.
    • Rosenberg, M.T., Witt, E.S., Barkin, J., et al., 2014. A practical primary care approach to overactive bladder. The Canadian Journal of Urology, pp.2–11.
    • McVary, K.T. et al., 2010. American Urological Association Guideline: Management of Benign Prostatic Hyperplasia ( BPH ). American Urological Association.
    • National Clinical Guideline Centre, 2010. The management of lower urinary tract symptoms in men. National Institute for Health and Clinical Excellence, CG97.
    • Gormley, E.A. et al., 2014. DIAGNOSIS AND TREATMENT OF OVERACTIVE BLADDER (Non-Neurogenic) IN ADULTS: AUA/SUFU GUIDELINE. American Urological Association, pp.1–57.
    • Gravas, S. et al., 2015. Guidelines on the Management of Non-Neurogenic Male Lower Urinary Tract Symptoms (LUTS), incl. Benign Prostatic Obstruction (BPO). European Association of Urology.
    • Health, N.C.C. for W. and C., 2013. Urinary incontinence in women: the management of urinary incontinence in women. National Institute for Health and Care Excellence.
    • Bettez, M. et al., 2012. 2012 update: Guidelines for adult urinary incontinence collaborative consensus document for the Canadian Urological Association. Journal of the Canadian Urological Association, 6(5), pp.354–363.
    • Hersh, L. & Salzman, B., 2013. Clinical Management of Urinary Incontinence in Women. American Academy of Family Physicians.
    • Kang, D. Il & Chung, J. Il, 2013. Current status of 5α-reductase inhibitors in prostate disease management. Korean Journal of Urology, 54(4), pp.213–219.
    • Robinson, D. & Cardozo, L., 2014. Urinary incontinence in the young woman: treatment plans and options available. Women’s health (London, England), 10(2), pp.201–217.
    • Roehrborn, C., 2012. Benign prostatic hyperplasia and lower urinary tract symptom guidelines. Canadian Urological Association journal = Journal de l’Association des urologues du Canada, 6(5 Suppl 2), pp.S130–2.
    • Kirby, M. et al., 2013. Erectile dysfunction and lower urinary tract symptoms: A consensus on the importance of co-diagnosis. International Journal of Clinical Practice, 67(7), pp.606–618.
    • Lax, J.W. et al., 2014. Treatments for Urinary Incontinence in Women Practice. American Family Physician, 89(9), pp.742–744.
    • Lee, S.H. & Lee, J.Y., 2014. Current role of treatment in men with lower urinary tract symptoms combined with overactive bladder. Prostate International, 2(April), pp.43–49.
    • Blanker, M.H., Norg, R.J. & van der Heide, W.K., 2012. A new approach to patients with lower urinary tract symptoms. British Journal of General Practice, 62(600), pp.344–345.
    • Appell, R. a et al., 2009. Guideline for the Surgical Management of Female Stress Urinary Incontinence: 2009 Update. American Urological Association, p.799.
    • Bernards, A.T.M. et al., 2014. Dutch guidelines for physiotherapy in patients with stress urinary incontinence: an update. International urogynecology journal, 25(2), pp.171–9.
    • Börgermann, C. et al., 2010. The treatment of stress incontinence in men. Deutsches Arzteblatt international, 107(27), pp.484–491.
    • Cardozo, L., 2011. Systematic review of overactive bladder therapy in females. Canadian Urological Association Journal, 5(5), pp.S139–S142.
    • Wood, L.N. & Anger, J.T., 2014. Urinary incontinence in women. BMJ: British Medical Journal.
    • Chapple, C.R. & Roehrborn, C.G., 2006. A shifted paradigm for the further understanding, evaluation, and treatment of lower urinary tract symptoms in men: Focus on the bladder. European Urology, 49(4), pp.651–658.
    • Cooperstein, R., Lisi, A. & Burd, A., 2014. Chiropractic Management of Pubic Symphysis Shear Dysfunction in a Patient With Overactive Bladder. Journal of Chiropractic Medicine, 13(2), pp.81–89.
    • Dannecker, C. et al., 2010. Urinary Incontinence in Women. Deutsches Ärzteblatt International.
    • Debus, G. & Kästner, R., 2015. Psychosomatic Aspects of Urinary Incontinence in Women. Geburtshilfe und Frauenheilkunde, 75(2), pp.165–169.
    • Drutz, H.P., 2011. Overactive bladder: the importance of tailoring treatment to the individual patient. Journal of multidisciplinary healthcare, 4, pp.233–237.
    • Dumoulin, C. & Hay-Smith, J., 2008. Pelvic floor muscle training versus no treatment for urinary incontinence in women. European Journal of Physical and Rehabilitation Medicine, 44(1), pp.47–63.
    • Foon, R. & Drake, M.J., 2010. The overactive bladder. Therapeutic advances in urology, 2(4), pp.147–155.
    • Gajewski, J.B., 2011. Patients with medication-refractory OAB symptoms should be further treated with neuromodulation. Journal of the Canadian Urological Association, 5(4), pp.283–284.
    • Geoffrion, R., 2012. Treatments for overactive bladder: focus on pharmacotherapy. Journal of obstetrics and gynaecology Canada: JOGC = Journal d’obstétrique et gynécologie du Canada: JOGC, 34(11), pp.1092–101.
    • Ghaderi, F. & Oskouei, A.E., 2014. Physiotherapy for Women with Stress Urinary Incontinence: A Review Article. Journal of Physical Therapy Science.
    • Gibson, W. & Wagg, A., 2014. New horizons: Urinary incontinence in older people. Age and Ageing, 43(2), pp.157–163.
    • Goldstein, I. et al., 2013. Multidisciplinary Overview of Vaginal Atrophy and Associated Genitourinary Symptoms in Postmenopausal Women. Sexual Medicine, 1(2), pp.44–53.
    • Hale, N., Choi, K. & Lohri, J., 2014. Primary Care Evaluation and Treatment of Men With Lower Urinary Tract Symptoms. The Journal of the American Osteopathic Association, 114(7), pp.566–571.
    • Hermieu, J.F. et al., 2014. Guidelines for practical usage of botulinum toxin type A (BoNTA) for refractory idiopathic overactive bladder management: Translation of French recommendations. Progres en Urologie, 24(11), pp.e1–e7.
    • Herschorn, S., 2011. Overactive bladder: Symptom complex or separate entity? Canadian Urological Association Journal, 5(5), pp.S152–S154.
    • National Collaborating Centre forWomen’s and Children’s Health, Urinary incontinence: The management of urinary incontinence in women,
    • Nishizawa, O., 2010. Clinical guidelines for nocturia. International Journal of Urology, 17(5), pp.397–409.
    • Nitti, V., 2011. Clinical testing for overactive bladder. Canadian Urological Association Journal, 5(5), pp.S137–S138.
    • Park, H.J. et al., 2013. Urinary Tract Symptoms (LUTS) Secondary to Benign Prostatic Hyperplasia (BPH) and LUTS/BPH with Erectile Dysfunction in Asian Men: A Systematic Review Focusing on Tadalafil. The world journal of men’s health, 31(3), pp.193–207.
    • Santacreu, M. & Fernández-Ballesteros, R., 2011. Evaluation of a behavioral treatment for female urinary incontinence. Clinical Interventions in Aging, 6(1), pp.133–139.
    • Spatafora, S. et al., 2012. Evidence-based guidelines for the treatment of lower urinary tract symptoms related to uncomplicated benign prostatic hyperplasia in Italy: updated summary from AURO.it. Therapeutic Advances in Urology, 4(6), pp.279–301.
    • Wagg, A., 2011. Treating overactive bladder in the elderly. Canadian Urological Association Journal, 5(5), pp.S149–S151.
    • Wein, A., 2011. Symptom-based diagnosis of overactive bladder: an overview. Canadian Urological Association Journal, 5(5), pp.S135–S136.
    • Wolff, G.F., Kuchel, G.A. & Smith, P.P., 2014. Overactive bladder in the vulnerable elderly. Research and Reports in Urology, pp.131–138.


    Obiectivul principal al organizației noastre în prezent este elaborarea Ghidului Consumatorului Inteligent de Informații și Servicii Medicale. O sursă de informație medicală de generație nouă, axată pe prezentarea datelor detaliate, transparente, echidistante și cu valoare practică înaltă cu privire la beneficiile, daunele și limitele serviciilor medicale disponibile în prezent.
    Scopul nostru este:

    să-i ajutăm pe pacienți și medici să ia decizii medicale argumentate și chibzuite

    să-i ajutăm pe pacienți și medici să construiască între ei relații eficiente și moral justificate: colaborare bazată pe înțelegerea din ambele părți a rolurilor unice pe care îl joacă fiecare și pe împărțirea justă a resposabilității, cel mai important scop al colaborării fiind formularea și atingerea obiectivelor medicale ale pacientului.

    Ghidul Consumatorului Inteligent de Informaţii şi Servicii Medicale este alcătuit din 3 părți:

    PARTEA I: LUAREA DECIZIILOR MEDICALE
    ALĂTURAȚI-VĂ GRUPULUI NOSTRU PE FACEBOOK ȘI ABONAȚI-VĂ LA NOUTĂȚI PE EMAIL
    Vă invităm să vă alăturați consumatorilor inteligenți de informații și servicii medicale pe rețele sociale

    Abonați-vă la noutăți, ca să primiți un email o dată în câteva luni prin care să aflați despre publicarea materialelor noi și despre actualizări importante, introduse pe măsura procesării de noi date.