Răspunsuri la întrebări importante despre corion şi placentă: gradul de maturare a placentei, inserţia joasă a placentei, placenta praevia, placenta abruptio (dezlipirea de placentă), insuficienţa placentară

Ce sunt corionul şi placenta?

În timpul sarcinii, copilul în curs de dezvoltare are nevoie de o mulţime de substanţe nutritive şi de oxigen, pe care le poate primi numai din sângele mamei.

Schimbul de substanţe între corpul copilului şi corpul femeii gravide are loc prin intermediul unor organe speciale: corionul şi placenta.

Corionul se formează chiar de la începutul sarcinii. Acesta are aspectul unei mulţimi de alungiri ale membranei din jurul viitorului copil, care pătrund în profunzimea peretelui uterului. Pe măsură ce sarcina progresează, alungirile corionice cresc în dimensiune şi se transformă în fibre.

Spre finalul primului trimestru de sarcină (adică în săptămâna a 13-a) corionul se transformă în placentă, care are aspectul unei “ventuze” rotunde, prin care copilul în curs de dezvoltare este ataşat la peretele uterin.

Prin vasele sangvine ale placentei circulă sângele fătului, iar în vasele sangvine ale peretelui uterin – sângele femeii gravide. Datorită faptului că terminațiunile corionului (şi apoi ale placentei) sunt implantate adânc în peretele uterului, vasele sangvine ale mamei şi ale copilului sunt foarte apropiate – acest lucru face posibil schimbul de substanţe între sângele mamei şi sângele copilului.

În plus la menţinerea proceselor metabolice, placenta şi corionul efectuează mai multe funcţii suplimentare:

• Produc o varietate de hormoni (inclusiv progesteron, hCG), care sprijină dezvoltarea fătului
• Protejează fătul de acţiunea agresivă a sistemului imunitar al mamei

Ce este gradul de maturitate a placentei? Cum se determină? Ce semnifică?

Termenii “maturare” sau “îmbătrânire” a placentei sunt utilizaţi pentru a descrie schimbările fireşti ale placentei care au loc pe parcursul sarcinii.

Gradul de maturitate al placentei se determină cu ajutorul examenului ecografic.

Gradele normale de maturitate a placentei la diferite etape ale sarcinii

Determinarea gradului de maturare a placentei este necesară pentru a înţelege dacă placenta este capabilă să furnizeze copilului în curs de dezvoltare o cantitate suficientă de substanţe nutritive.

Ce importanţă are grosimea placentei?

Odată cu dezvoltarea sarcinii, creşte grosimea placentei. Acesta este un proces firesc. Grosimea placentei este determinată prin ecografie (vezi Ecografia în timpul sarcinii).

Valorile normale ale grosimii placentei sunt prezentate în tabel.

Ca şi gradul de maturitate, grosimea placentei este un indiciu important pentru evaluarea modului de asigurare adecvată a dezvoltării copilului.

Ce este o îmbătrânire prematură a placentei? Cât de periculoasă este?

“…sunt la a 36-a săptămână de sarcină. În săptămâna a 33-a, maturitatea placentară se caracteriza drept de gradul 1-2; mi-au efectuat cardiotocografia (CTG) şi au concluzionat că fluxul de sânge este normal, că copilul se simte bine. Recent, mi s-a efectuat examenul ecografic şi a fost confirmată îmbătrânirea prematură placentară, gradul de maturitate 2-3, grosimea placentară de 32 mm. este redusă.
Caracteristicile structurale ale placentei: lobată, cu mai multe calcifieri. În rest, practic totul este bine: extremitatea cefalică, copilul cântăreşte 2300 g, este pe deplin dezvoltat.
Data naşterii se estimează aproximativ 17-18 martie, dar, la fel ca în maternitate, în a 33-a săptămână de sarcină, în urma examenului ecografic, în a 36-a săptămână de sarcină, specialiştii spun că este destul de probabil să nu pot purta sarcina până la termenul de naştere estimat. Sunt foarte îngrijorată.
Am fost la consultaţie la medicul meu obstetrician. Ea a reacţionat foarte calm, ca şi cum totul este în limitele normale, dar nu-mi spune nimic. Ar putea fi oare această tăcere un semn de incompetenţă?!
Vă rog să mă ajutaţi să mă clarific cu toate acestea! ”

Despre îmbătrânirea placentei se vorbeşte dacă în placentă apar calcificări (depuneri de calciu în zonele care sunt “epuizate” şi nu funcţionează). Calcificările sunt clar vizibile în timpul examinării ecografice, şi acest examen este utilizat, în primul rând, pentru a determina gradul de maturitate a placentei.

Într-o anumită măsură, treptata “deconectare” a ţesuturilor placentare şi depunerea de calcificări în ele, este un proces firesc (maturare normală, fiziologică a placentei). Se consideră că placenta ar trebui să atingă gradul maxim de maturitate (nivelul 3), la momentul de 37-40 săptămâni de sarcină.

Despre maturarea prematură (îmbătrânire) a placentei se vorbeşte în cazul în care calcificările multiple (gradul 3 de maturitate) apar în placenta femeilor care încă nu au atins termenul de 37 săptămâni ale sarcinii. De obicei, maturizarea prematură a placentei se determină în urma examenului ecografic efectuat după a 30-a săptămână de sarcină.

Destul de des, cauzele îmbătrânirii premature a placentei rămân necunoscute. Cu toate acestea, este cunoscut faptul că la dezvoltarea acestei tulburări pot contribui hipertensiunea arterială, diabetul şi fumatul.

La ce complicaţii poate conduce îmbătrânirea prematură a placentei? Întotdeauna oare îmbătrânirea prematură a placentei este o ameninţare pentru dezvoltarea sarcinii?

Cu toate că semnele îmbătrânirii premature a placentei sunt rar depistate la femeile care nu au atins încă 40 săptămâni de sarcină, identificarea multiplelor calcificări la nivelul placentei (gradul al 3-lea de maturitate) nu întotdeauna prezintă o ameninţare pentru sarcină sau pentru sănătatea femeii gravide. Un studiu efectuat în 2011 a arătat că probabilitatea dezvoltării complicaţiilor este în funcţie de termenul sarcinii la care a fost depistată îmbătrânirea prematură a placentei.

În cadrul acestui studiul a fost efectuată monitorizarea evoluţiei sarcinii la femeile din trei grupuri:

• Primul grup a constat din 63 de femei, la care îmbătrânirea prematură a placentei (gradul 3 de maturitate) a fost detectată înainte de 32 săptămâni de sarcină;
• Al doilea grup a constat din 192 de femei, la care îmbătrânirea prematură a placentei (gradul 3 de maturitate) a fost detectată între 32 şi 36 săptămâni de sarcină;
• Al treilea grup a constat din 521 de femei, la care, în perioada de la 28 până la 36 săptămâni de sarcină, în placentă nu a fost depistată nicio calcifiere.

Rezultatele cercetărilor au arătat că, la femeile primului grup, complicaţiile, cum ar fi naşterea prematură, greutatea mică a copilului la naştere, detaşarea prematură a placentei, hemoragia după naştere, naşterea unui făt mort, au fost observate mai frecvent decât la femeile din grupul al 3-lea. În acelaşi timp, la femeile din grupul al doilea, riscul dezvoltării unor probleme în timpul sau după naştere a fost acelaşi ca şi în grupul al 3-lea.

Rezultatele acestui studiu sugerează că apariţia calcificărilor (gradul al 3-lea de maturitate placentară) înainte de 32 de săptămâni de sarcină, într-adevăr, creste riscul apariţiei unor complicaţii, în timp ce identificarea semnelor de îmbătrânire prematură a placentei, după a 32-a săptămână a sarcinii nu prezintă motive de îngrijorare.

În prezent, pentru a evalua starea fătului în ultimul trimestru de sarcină, medicii, adesea, prescriu efectuarea examenului ecografic Doppler, care oferă posibilitatea de a evalua starea vaselor placentei şi ritmul cardiac fetal şi, în consecinţă, nivelul de asigurare al fătului cu oxigen şi cu substanţe nutritive.

În ceea ce priveşte evaluarea capacităţii placentei de a sprijini dezvoltarea fătului, ecografia Doppler oferă mai multe informaţii decât o ecografie obişnuită, care oferă doar posibilitatea de a evalua structura placentei. Mulţi experţi consideră că, în cazul valorilor normale ale indicatorilor ecografiei Doppler, calcificările în placentă nu ar trebui să provoace îngrijorare.

Ce ar trebui să fac dacă mi-au determinat îmbătrânirea prematură a placentei?

După cum s-a menţionat mai sus, în cazul apariţiei semnelor de îmbătrânire prematură a placentei înainte de 32 săptămâni de sarcină, este posibilă afectarea creşterii fătului şi persistă un risc crescut al altor complicaţii. Prin urmare, dacă aveţi unele semne ale îmbătrânirii premature a placentei, medicul poate să vă prescrie o serie de examene ecografice, care vor ajuta să se verifice dezvoltarea fetală şi starea generală a fătului. Dacă medicii vor observa unele semne că fătului, într-adevăr, i se oferă mai puţin oxigen sau mai puţine substanţe nutritive decât este necesar, ei ar putea să vă sugereze efectuarea operaţiei cezariene sau stimularea travaliului.

Ce se întâmplă cu placenta după naştere?

Imediat după naştere, placenta începe să se dezlipească de la peretele uterin şi, peste, aproximativ, 15-30 minute după naştere, este totalmente eliminată din uter. Acest proces este cunoscut sub numele “naşterea placentei”. Deoarece dimensiunile placentei sunt mult mai mici decât dimensiunile copilului nou-născut, în cele mai multe cazuri, naşterea placentei este uşoară şi nedureroasă.

Imediat după naşterea placentei, ginecologul o inspectează pentru a stabili dacă părţile ei nu au rămas în uter. Rămânerea în uter chiar şi ale fragmentelor mici de placentă poate provoca sângerări abundente, iar în viitor ar putea fi cauza dezvoltării infecţiei şi chiar a tumorilor maligne (vezi Corionepitelioma).

Ce este ataşarea placentei şi a corionului?

Dezvoltarea sarcinii începe cu ataşarea ovulului fertilizat la un perete al uterului (vezi şi Cum se produce conceperea?). După cum s-a menţionat la începutul articolului, la primele etape ale sarcinii, fătul este ataşat la peretele uterin cu ajutorul corionului. La sfârşitul primului trimestru, în locul corionului se formează placenta.

Cavitatea uterină poate fi prezentată schematic sub forma unui cub. Embrionul în curs de dezvoltare poate să se ataşeze la partea de sus, la partea din spate, din faţă, la o parte laterală (dreapta sau stânga) sau la partea de jos a peretelui uterin.

De obicei, în timpul primului examen ecografic pe motivul sarcinii, medicii studiază minuţios locul ataşării (locaţia) embrionului. Aşa cum va fi prezentat mai jos, localizarea corionului are o mare importanţă pentru finalizarea cu succes a sarcinii.

Localizarea corionului şi a placentei în partea din faţă, în spate, pe unul dintre pereţii laterali sau pe partea de sus (pe “fundul”) a uterului este considerată normală şi susţine dezvoltarea cu succes a sarcinii şi a naşterii.

Ce este inserarea joasă a corionului?

Despre inserarea joasă a corionului se vorbeşte în cazul în care embrionul se ataşează la peretele de jos al uterului, la o distanţă de 2-3 cm de locul de tranziţie a corpului uterului în colul uterin.

Localizarea joasă a corionului se întâmplă la mai mult de 6% dintre toate femeile gravide, cărora, după prima ecografie, li se spune despre riscul placentei previa. Cu toate acestea, inserarea joasă a corionului nu întotdeauna înseamnă că se va dezvolta placenta previa. Adesea, pe măsură ce sarcina progresează, corionul “migrează” din locaţia joasă spre un ataşament mai superior, eliminând riscul de placenta previa şi al problemelor legate de aceasta.

Migrarea corionului la poziţia sa normală se observă în mai mult de 90% dintre femeile cu inserarea iniţială joasă a corionului, astfel încât, dacă, la primele etape ale sarcinii, v-au depistat inserarea joasă a corionului, nu vă faceţi griji, deoarece, cel mai probabil, lucrurile se vor schimba spre bine, fără niciun tratament.

Ce este placenta previa? Prin ce este periculoasă? Ce tratament este necesar?

Placenta previa indică localizarea placentei în partea inferioară a uterului, în apropierea sau în zona de trecere a uterului în colul uterin.

Placenta previa sporeşte semnificativ riscul avortului spontan, precum şi a sângerărilor abundente în timpul sarcinii şi la naştere. Mai mult decât atât, placenta previa poate fi cauza eşecului de a naşte în mod natural şi a nevoii de cezariană, precum şi a eliminării depline a uterului după naştere.

Placenta previa apare la aproximativ 0,5% dintre toate femeile gravide.

Riscul placentei previa creşte în cazul avorturilor repetate, după cezariană, în cazul sarcinii multiple, după tratamentul infertilităţii, în situaţia unei perioade foarte scurte între două sarcini, precum şi la femeile care fumează şi la femeile care folosesc droguri.

Tipuri de placenta previa

În funcţie de localizarea placentei sunt posibile următoarele tipuri de placenta previa:

• Placenta previa marginală – indică faptul că placenta cu una dintre marginile sale se atinge de începutul colului uterin, dar nu-l acoperă totalmente.
• Placenta previa parţială – indică faptul că placenta parţial acoperă gura uterului.
• Placenta previa deplină – indică faptul că placenta este localizată în partea inferioară a uterului şi acoperă totalmente trecerea în colul uterin.

Sunt posibile şi locaţii intermediare ale inserării corionului şi a placentei, în care acestea se suprapun cu zona colului uterin din spate, din faţă, sau din partea unuia dintre pereţii laterali ai uterului; într-un astfel de caz se vorbeşte de placenta previa posterioară, centrală, frontală sau laterală.

Cele mai periculoase sunt placenta previa parţială şi placenta previa deplină.

Simptomele de placenta previa

Principalul simptom al placentei previa sunt eliminările sangvinolente din vagin, lipsite de dureri (în special în al 3-lea trimestru de sarcină).

În plus la placenta previa, mai există şi alte cauze ale sângerărilor în timpul sarcinii. Descrierea detaliată a tuturor cauzelor posibile ale sângerărilor vaginale, inclusiv în timpul sarcinii, este prezentată în articolul: Sângerările vaginale.

Diagnosticul placentei previa: teste şi examene

Principala metodă de diagnostic al placentei previa este examenul ecografic, care permite estimarea locaţiei exacte a placentei sau a corionului, şi evaluarea tipului de placenta previa. Vezi Ecografia în timpul sarcinii.

Tratamentul placenta previa

La momentul de faţă, nu există tratamente care ar schimba locul de fixare a placentei sau a corionului, astfel încât singura tactică în cazul placentei previa este aşteptarea şi întreprinderea unor măsuri de urgenţă în caz de sângerare.

Dacă ştiţi că aveţi placenta previa, cât mai curând posibil consultaţi medicul în cazul în care: V-au apărut sângerări vaginale (chiar şi foarte sărace); V-au apărut dureri în partea de jos a abdomenului.

În cazul sângerărilor severe, medicul poate decide de a efectua o operaţie cezariană de urgenţă. Deoarece, sângerarea pe fondul placentei previa se dezvoltă, de obicei, în al treilea trimestru de sarcină, când fătul este viabil, cezariana poate salva viaţa mamei şi a copilului.

Datorită faptului că, în unele cazuri, oprirea sângerării poate fi extrem de dificilă, în timpul intervenţiei chirurgicale, pentru a salva viaţa femeii, medicii pot decide să îndepărteze totalmente uterul.

Dacă sângerarea nu este prea abundentă şi se opreşte rapid, medicii pot recomanda continuarea monitorizării, pentru ca să dea posibilitate fătului să mai crească puţin.

Naşterea în cazul placentei previa

Naşterea naturală este posibilă numai în cazul în care marginea placentei este situată nu mai aproape de 2 cm de ieşirea din uter. În cazul în care placenta este amplasată la mai aproape de 2 cm de gura uterului, naşterea naturală poate fi imposibilă sau foarte periculoasă.

Dacă naşterea naturală este imposibilă sau periculoasă, medicii prescriu cezariana, care este, de obicei, programată la sfârşitul săptămânii a 38-a. (vezi În ce mod se efectuează operaţia cezariană?).

Precauţii în cazul placentei previa

Femeilor însărcinate cu placenta previa confirmată se recomandă:

• Renunţarea la orice activităţi fizice, până la naştere;
• Statul mai mult timp în pat;
• Renunţarea la contactele sexuale. Contactele sexuale, masturbarea şi orgasmul pot creşte tonusul uterin şi pot provoca sângerarea.

Ce este placenta accreta? Ce pericole poate să prezinte aceasta? Ce tratament este necesar?

O altă formă a tulburării placentare este placenta accreta. Placenta accreta indică faptul că vilozităţile placentare pătrund prea adânc în peretele uterului şi sunt ataşate foarte strâns de el. Placenta accreta poate fi foarte periculoasă din cauza riscului de sângerare severă, care se poate produce după naştere. Din acest motiv, placenta accreta necesită, adesea, o intervenţie cezariană urmată de îndepărtarea deplină a uterului.

Placenta accreta poate să nu prezinte niciun simptom.

Două forme mai grave de ataşare a placentei la peretele uterin sunt placenta increta (pătrunderea vilozităţilor placentare în profunzimea stratului muscular al peretelui uterin) şi placenta percreta (penetrarea vilozităţilor placentei atât de profund, încât placenta se ataşează de un organ din vecinătate, cum ar fi vezica urinară).

De obicei, concreşterea placentară este detectată în timpul unei examinări ecografice. Observând concreştere, medicii pot recomanda efectuarea cezarienei planificate. (vezi În ce mod se efectuează operaţia cezariană?).

Ce este dezlipirea prematură a placentei (placenta abruptio) sau a corionului?

Pentru dezvoltarea normală a sarcinii, placenta sau corionului trebuie să fie bine şi ermetic fixate în peretele uterului.

Dezlipirea prematură a corionului sau a placentei se caracterizează prin dezlipirea lor parţială sau deplină de peretele uterin, înainte de naşterea copilului.

Dezlipirea de placentă apare, aproximativ, la 1 dintre 100 de femei gravide. Cel mai adesea, dezlipirea apare în cazul ataşării incorecte a placentei (vezi mai sus Placenta previa), dar este posibilă şi desprinderea unei placente ataşate în mod corespunzător.

Desprinderea corionului la începutul sarcinii, de obicei, conduce la un avort spontan.

Dezlipirea placentei poate provoca moartea fătului sau a femeii însărcinate (din cauza sângerării abundente).

Principala metodă a diagnosticului de detaşare prematură a placentei este examenul ecografic, care permite determinarea locaţiei exacte a placentei sau a corionului şi evaluarea tipului şi gradului de desprindere (vezi Ecografia în timpul sarcinii).

Tipuri de dezlipire (detaşarea) a placentei

• Detaşarea parţială (marginală) – indică faptul că corionul sau placenta s-au separat de peretele uterin doar parţial, de la un capăt sau la mijloc. Detaşarea parţială poate fi reversibilă: sângerarea se opreşte, iar fătul continuă să se dezvolte normal.
• Desprinderea centrală a placentei se manifestă, de obicei, prin acumularea sângelui între placentă şi peretele uterin (hematomul retroplacentar).
• Detaşarea totală indică faptul că placenta sau corionul este totalmente separat de peretele uterin.

Cauzele detaşării premature a placentei sau a corionului

Riscul detaşării placentei (placenta abruptio) sau a corionului creşte în cazul în care:

• Femeia este mai tânără de 20 de ani sau mai în vârstă de 35 de ani;
• Femeia fumează în timpul sarcinii;
• Femeia are o sarcină multiplă;
• Femeia are o infecţie a căilor genitale;
• În timpul sarcinii femeia a avut o traumă în regiunea abdomenului;
• Femeia suferă de tulburări ale coagulării sângelui;
• Femeia se droghează;
• In timpul sarcinii, femeia suferă de hipertensiune arterială;
• Copilul esze de sex masculin.

Simptomele şi semnele dezlipirii premature a placentei sau a corionului

Principalele simptome ale detaşării premature placentare sunt:

• Sângerările sau eliminările sangvinolente din vagin, la orice termen de sarcină (vezi Sângerările vaginale);
• Crampele sau durerile surde în regiunea inferioară a abdomenului (vezi Durerile abdominale la femei);
• Încetarea mişcărilor fetale

Este important! Cât mai curând posibil, adresaţi-vă medicului dumneavoastră dacă în timpul sarcinii aveţi orice tip de sângerare din vagin, care este însoţită de următoarele simptome: Dureri abdominale severe; Deteriorarea bruscă a stării generale de sănătate; Ameţeli, pierderea cunoştinţei; Creşterea temperaturii corpului; Nu mai simţiţi mişcările fetale.

Tratamentul detaşării premature a placentei şi a corionului

La prima suspiciune a detaşării placentare, femeia însărcinată ar trebui să fie, cât mai curând posibil, transportată la un spital. Datorită faptului că în prezent nu există tratamente eficiente, care pot opri detaşarea placentei sau restabilirea ataşamentului normal al corionului sau al placentei de peretele uterin, singura opţiune de tratament este monitorizarea stării de sănătate a fătului şi a femeii gravide şi efectuarea cezarienei de urgenţă, în cazul în care detaşarea ameninţă vieţii lor.

Precauţii în timpul dezlipirii placentare

Femeilor gravide cu risc de placenta abruptio li se recomandă: Renunţarea la orice activităţi fizice, până la naştere Statul mai mult timp în pat Renunţarea la contactele sexuale. Contactele sexuale, masturbarea şi orgasmul pot creşte tonusul uterin şi pot provoca desprinderea placentară prematură.

Ce este polipul placentar?

Polipul placentar este un fragment al placentei care rămâne în uter după naştere, după avort sau după un avort spontan.

Principala manifestare a polipului placentar este sângerarea severă sau sângerarea prelungită din vagin după naştere, după avort sau după avortul spontan.

În cazul în care, după naştere, după avort sau după avortul spontan aveţi hemoragii vaginale prelungite (mai mult de 1-2 săptămâni), adresaţi-vă neapărat medicului ginecolog pentru un consult.

În plus la sângerare prelungită, polipul placentar sporeşte riscul de inflamaţie a uterului (endometrită).

Tratamentul polipului placentar constă în îndepărtarea lui cu ajutorul chiuretajului sau al histeroscopiei.

Ce este infarctul placentar?

Infarctul placentei (infarctul placentar) indică faptul că în timpul sarcinii s-a produs moartea uneia dintre secţiunile ţesutului placentar. Infarctul placentar poate apărea din mai multe cauze (cel mai frecvent, acestea sunt diabetul zaharat, hipertensiunea arterială, infecţiile, etc.) şi poate perturba dezvoltarea normală a fătului din cauza scăderii bruşte a alimentaţiei cu oxigen şi substanţe nutritive.

Cel mai adesea, infarctul placentei se depisteazăîn timpul ecografiei. Infarctul placentar poate să nu se manifeste prin niciun simptom.

Infarctul placentar necesită de multe ori cezariana, dar este posibilă şi naşterea în mod natural (totul depinde de dimensiunile infarctului, de starea femeii gravidei şi de starea fătului).

Ce este insuficienţa placentară?

Insuficienţa placentară (insuficienţa utero-placentară, insuficienţa feto-placentară) – o condiţie care se caracterizează prin aşa-numita “îmbătrânire prematură a placentei” şi prin reducerea capacităţii acesteia de a oferi copilului o cantitate necesară a oxigenului şi a nutrienţilor, precum şi a posibilităţii de a produce hormonii necesari pentru menţinerea sarcinii.

Principalele cauze ale insuficienţei placentare ar putea fi tulburările de ataşare a placentei, hipertensiunea, diabetul, fumatul şi o varietate de infecţii la femeile gravide.

Există mai multe tipuri de insuficienţă placentară:

Insuficienţa placentară acută se dezvoltă într-o perioadă scurtă de timp (de exemplu, ca urmare a desprinderii placentei, vezi mai sus) şi conduce la o încălcare gravă a schimbului de substanţe între organismul mamei şi al fătului.

Insuficienţa placentară cronică se caracterizează printr-o scădere lentă a capacităţii placentei de a asigura dezvoltarea fătului.

• Insuficienta placentară cronică compensată înseamnă că funcţia placentei este redusă, dar deocamdată suficientă pentru dezvoltarea normală a copilului.
• Insuficienţa placentară cronică decompensată înseamnă că funcţia placentei este redusă în mod semnificativ şi nu poate asigura dezvoltarea normală a copilului.

Semnele de insuficienţă placentară pot fi detectate în timpul examenului ecografic: modificări în circulaţia sângelui în zona de fixare a placentei de peretele uterin şi încetinirea dezvoltării fătului.

Tratamentul insuficienţei placentare depinde de cauza ei (tratamentul infecţiei, corectarea diabetului şi a hipertensiunii arteriale). În unele cazuri, pentru a îmbunătăţi circulaţia sângelui în regiunea placentei, medicii pot să vă prescrie preparatele care cresc tonusul vascular.